Imaginea respectabilității

Respectabilitatea reală se bazează pe fapte vrednice de laudă.

Un scriitor, care are multe cărți valoroase, e demn de respect. Un chirurg, cu mii de operații, cele mai multe dintre ele reușite, e demn de respect. E demn de respect omul curajos pe câmpul de luptă sau care face invenții, are rezultate aparte, are o muncă considerabilă în folosul societății.

Respectabilitatea reală e în urma unor evidențe.

Nu îl respecți pentru că el „își dorește să fie respectat” ci îl respecți pentru că ai de ce.

Însă de la această reală și admirabilă respectabilitate, respectabilitatea aparentă se câștigă cu artificii care mai de care mai lamentabile.

Cel mai adesea, cei care nu au pentru ce să fie respectați ca persoane, vor să fie respectați pentru funcțiile pe care le au. Fără să ne spună cum au dobândit funcțiile.

Alții vor să fie respectați pentru că au bani mai mulți sau sunt cineva datorită părinților lor.

Dacă cei frumoși vor să fie respectați doar pentru frumusețea lor fizică, cei afiliați unui partid, unei ideologii, unor instituții vor să fie respectați datorită instituției.

Însă respectul, admirația, iubirea nu se impun ci se câștigă prin multă muncă, prin multă dăruire.

*

Copilul mâncat de câini la București, astăzi prohodit, nu „a pus în lumină” existența câinilor fără stăpân, pentru că ea e o evidență deplorabilă de mulți ani.

Ci i-a pus în lumină pe cei care își doresc să fie respectabili fără să facă ceva anume pentru oameni…dar și pentru câini.

*

Comunismul a inventat „imaginea respectabilității” de care ne ocupăm acum. Tot cel care făcea studii devenea „respectabil”, în ciuda apucăturilor sale caracteriale.

Iar cum „intelectualitatea”, pe care mulți o exaltă interesat, însemna, cel mai adesea, doar înotare prin apă ca să ajungă pe post, orice terchea-berchea ajungea sus, în ierarhia comunistă, și devenea „factor de luminare a maselor”. Oricât de penibil sună asta…

În democrație, respectabilitatea costumului a rămas ca fierul roșu pe mâna robilor.

S-a continuat ideea că respectabilul e îmbrăcat bine, pentru ca să fie îmbrăcat bine trebuie să aibă bani, iar banii se storc de pe unde se poate.

Pentru a părea respectabil, trebuie să fie, mai întâi de toate, racordat la bani.

Și dacă afli, peste ceva timp, că banii lui erau furați, ce mai contează asta, dacă imaginea respectabilității a rămas neșifonată? Ba, mai mult, și alții vor dori să fie „la fel de respectabili” ca pușcăriașul, pentru că au înțeles că „e mai bine să fii infractor decât muncitor”.

*

Plagiatul grosolan e pentru a mima respectabilitatea.

Schimbarea lookului e pentru a mima condiția bună.

Afilierea cu branduri e pentru a mima profesionalismul iar publicitatea galopantă e pentru a astupa falimentul.

Și nimic valoros nu se face în grabă și fără multă atenție și dăruire.

*

Dacă vrei să furi și să minți în România trebuie să fii îmbrăcat la costum.

Trebuie să pari „stilat”, „uns cu toate alifiile”, „sastisit” de traiul bun.

Pentru că impresionabilii dau buzna spre tine…tocmai pentru că „vor să te creadă credibil”.

Pe ei nu-i interesează oamenii adevărați…ci farsorii cu ștaif. Ca ăia pe care i-au văzut ei în 45 de ani de comunism.

Comunismul a murit…dar a rămas falsa lui respectabilitate.

Și tu, hipnotizatul de traiul bun, crezi orbește într-un hoț, care coboară dintr-o mașină scumpă…decât unui om decent, care nu vrea să te halucineze.

Pentru că nu ai valori ci doar mimezi valorile. Diferența dintre tine și cel care te fură e că tu ești mai defavorizat decât el. Doar atât…

Dacă ai fi în locul lui, ai fi la fel de huligan…pentru că nu îți asculți conștiința.

*

În încercarea de-al „astupa” pe academicianul real…comunismul a inventat „academicianul de partid”. Academicianul real își creează singur opera…academicianului de apă de ploaie i se scrie opera.

Pentru a nu mai avea un rege…avem mai mulți încoronați minoritari.

Pentru a nu mai avea profesori…fiecare om, angajat într-o facultate, poate ajunge profesor „doar cu 4 cărți”.

Pentru a nu mai avea elite reale…inventăm elite pe bază de publicitate.

Și toate aceste falsificări grosolane ale respectabilității au loc pentru că trăim într-o lume permisivă…

Dacă crima organizată, traficul de persoane, economia neagră sunt realități „respectabile”, cum să nu fie parvenitismul, nepotismul, huliganismul intelectual, barbaria valorică lucruri „respectabile”?

Toată lumea știe despre toată lumea…toți își cunosc impostura…se dă la pace…și beau fericiți o bere rece…

Asta nu înseamnă că toată această lume falsă…merită și respect…

*

Dar lipsa respectului față de sine, adică înotarea în cea mai crudă falsitate și impostură, e una dintre condițiile de existență ale postmodernității.

A mima munca, valoarea, preocuparea, seriozitatea e ceea ce face toată ziua postmodernul, căruia îi place ideologie pe pâine.

Și acum 7 zile s-a ocupat de „regele romilor”, apoi de „referendum”, după care de „beatificare”, ieri de „Roșia Montană”, astăzi „de eutanasierea câinilor”.

Se sare de la o problemă la alta, fără ca cineva să vadă tot contextul.

În timp ce noi vedem sau ne prefacem că vedem bucățele de realitate…ne afundăm în lipsa de sens a vieții noastre, în plictisul care ne caracterizează.

Pentru că pe noi nu ne interesează ceva anume, nu facem ceva anume la modul serios…ci doar ne dăm cu părerea despre toate lucrurile.

*

E cel mai frumos lucru să respecți oameni valorici. Adică ei au făcut ceva frumos, ceva mare toată viața și merită toată admirația noastră.

A nu le acorda respect înseamnă că ne e rușine cu cine suntem.

Și căruia îi e rușine cu sine, față în față cu omul valoric…nu îi e rușine însă și când stă degeaba.

Pentru ca să nu ne mai fie rușine cu noi…trebuie să fim oameni valorici.

*

Invidia e constatarea faptului că ești gol.

A invidia pe cel plin de har și de roade duhovnicești înseamnă a te mâhni pentru golătatea ta.

Dar nu într-atât, încât să îți acorzi dreptul la pocăință, ci sinucigându-te, prin invidie, la fel ca Iuda.

Din lac în puț…