Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 septembrie 2013

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [4]

Lamentoul Omenirii este produs de faptul că a pierdut nemurirea și fericirea de care se bucura în Rai și că a fost aruncată în brațele Lumii, unde trebuie să își agonisească totdeauna cu durere și cu sudoare traiul.

Dar nu numai durerea fizică este avută în vedere, ci și sufletul omenesc nu mai este în pace, mintea se tulbură pururea de griji: Gânduri cumplite prin minte/ De pururi se-nvârtesc;/ Cată să fiu îngrijată,/ Totdeauna deșteptată

Cu toată suferința existenței pământene, omul este însă atașat de Lume și și-ar dori să nu moară niciodată.

De aceea, Omenirea iubitoare de Lume îndreaptă către ea o întrebare justificată, și anume: ce va câștiga pentru această iubire, fiind deplin nădăjduită/ Cum că ești cu totul pornită/ Bine să mă omenești.

Răspunsul Lumii este în spiritul Divanului lui Dimitrie Cantemir:

Ticăloasă Omenire
Zidită spre nemurire
De cerescul Împărat,

A ta cădere cumplită
Pagubă neprețuită
Din a lui Adam păcat,

O știu și o cunosc bine
Și-mi iaste milă de tine
Știe sângur Dumnezeu!

Că ești cu moartea-njugată
Și-ți stă-n spate acățată,
Îmi pare cu totul rău!

/…/

A iubirii tale plată
Ți o voi spune îndată
Chiar[1], limpede și curat. /…/

A vieții ață taie [moartea],
De suflet trupul despoaie
Și trupul rămâne jos.

Sufletul merge să-și primească de la Dumnezeu răsplata pentru faptele omului,

Iar trupul rămâne mie
În care poci sluji ție
În chipul cel următor:

Eu sap gropi întunecoase
Și fac gauri cufundoase
Având bun în toate spor.

Aici trupul așezându-l
Și cu pământ astupându-l
De mistuire-i [în]grijesc;

Trimit muște mușcătoare,
De viermi pricinuitoare,
Viermii în scurt să prăsesc.

Sug sânjele cu cumplire,
Mâncă carnea cu răpșire [invidie]… /…/

Eu trimit broaște râioase
Și șărpi reci fără de oase
Și-i așez liniștuiți

În locurile golite
Și de carne lăzuite [curățite]
Să petreacă odihniți.

Aproximativ aceeași retorică întrebuințaseră Miron Costin (am recunoscut costiniana metaforă a vieții ca o ață) și Dimitrie Cantemir, mai puțin detaliile macabre care îl apropie pe Aaron de romantism.

Ironia la adresa recunoștinței Lumii, față de ardoarea iubirii oamenilor pentru ea, era la fel de usturătoare și în paginile Divanului:

„Să știi că numai cu o felegă de pândze învăliți, ca [și] cum ar fi în cămeșă de mătasă învăscuți, și într-un săcriiu aședzați, ca în haina de purpură mohorâtă[2] învăscuți [îmbrăcați], și în gropniță aruncați, ca în saraiurile și polaturile [palaturile sau cămările împărătești] cele mari și desfătate aședzați, s-au dusu-să, iar altă nemică nici în sin [sân], nici în spate n-au rădicat cu sine să ducă”[3].

Un alt episod al acestui lung poem epic face din eroul său un peregrin printr-un țintirim (cimitir), unde are prilejul să citească epitafurile de pe morminte și să contemple îndeaproape finalitatea aspirațiilor umane deșarte.

Versurile pe care are ocazia să le citească Reporta pe „monumenturi scrise” sunt grăitoare. Încercăm să facem o selecție:

Averile mele au fost multe foarte,
Ci nu mă putură scăpa de la moarte. /…/
Maica mea, pământul, gol lumei m-au dat
Gol mă duc la dânsa, gol și despuiat.

/…/

[Un altul] lasă câte avu toate
Prin sudoare adunate,
Într-o groapă-ntunecoasă
Puind truditele oasă.

/…/

Un mormânt cernit le cuprinse toate.
Învățați din mine, ticăloase gloate! /…/

Din câte avu, nimic nu are,
Decât trupul dat vermilor mâncare. /…/
Vârsta și frumseța, veșminte grijite,
Toate putrejunei se află jârtfite.

/…/

Vai, lume amară și înșelătoare
Bine cunoscui a ta umblătoare!
Din nimic născută mă-ncurci cu norocul,
Când arde mai bine îmi potolești focul.

Îmi lași obidită direapta soție,
Chemându-mă-n grabă cătră vecinicie.
O, ticăloșie! O, deșertăciune!
Eu îți cunoscui a ta-nșălăciune!

/…/

Vină, cearcă, vezi, acuma ce sunt?
Vei găsi cenușă, pulbere, pământ.

/…/

Frumseța smolită, roșața schimbată,
Putredă în groapa supt petră săpată /…/
Învățați, o, tineri, ce iaste viața,
Și cât de supțire ni să toarce ața!

/…/

Sângură vârtutea și fapta cea bună
Nu ne părăsește ori la ce furtună.
Celelalte toate obidiți ne lasă,
Ba încă la ceasul morții ne apasă.

De mici ne trudim, asudăm lucrând,
Ziua, noaptea, multe averi adunând.
Redicăm grânare, strângem avuție,
Uitând de schimbarea ce va să ne vie.

Ne înfrumusățem cu scumpe veșminte
Puțin socotind despre cele sfinte.
Când gândim că treaba ne curje mai bine,
Moartea ca un fulger fără veste vine.

Sufletul ni-l cere, trupul se răstoarnă
Și în lut, din care ieșì, să întoarnă.

/…/

Spune adevărul, om, vas de cenușă:
Ce iaste frumseța și umflata gușă? /…/
Om bun, ce aduni lucruri peritoare
Și tocma ca umbra de spini trecătoare? /…/

A lumei mărire, scurtă și ușoară
Ca un vis, ca roaua ne lasă și zboară. /…/

Ce folosește argintul
Dacă ne soarbe pământul?

Izvoarele acestor cugetări sunt numeroase: Sfânta Scriptură, literatura patristică, literatura română veche (Neagoe Basarab, Miron Costin și Dimitrie Cantemir, la care se adaugă retorica omiletică), chiar și slujba înmormântării, și anume strofele Sfântului Ioan Damaschin.

Dar sursa primară este fără îndoială Vechiul Testament.

La acesta, pentru amănuntele sepulcrale menite să zdrobească sumeția umană, trebuie adăugată o bogată literatură patristică, din care nu lipsesc Sfinții Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Antonie cel Mare, Arsenie cel Mare sau Ioan Damaschin.

Realismul care ține să specifice aceste detalii va fi din nou gustat însă, odată cu romantismul. Îl vom regăsi, în curând, la Bolintineanu.

Poemul lui Aaron este un adevărat rezumat al nenumăratelor pagini de retorică poetică ce s-au scris, în tradiția iudeo-creștină, pe această temă.

Ceea ce nu constituie însă un impediment pentru a fi mai atent la tradiția literară românească, ea însăși un rezumat și o perpetuare a gândirii proprii scrierilor patristice, bizantine.

Imaginea cimitirului nu este însă completă dacă nu sunt urmărite și scenele dramatice ale unei înmormântări.

Astfel încât, pe când Reporta mai citea încă epitafuri, se apropie un cortegiu mortuar. Însoțitorii intonează un cântec funebru, care repetă, în esență, aceeași pedagogie:

Mult amățitoare lume/ Toate câte ai sunt glume,/ Visuri închipuitoare/ Ca și umbra trecătoare,/ Toate sunt deșertăciune,/ Toate prav și stricăciune. /…/ Nice nu ne naștem bine,/ Val de năcazuri ne vine;/ Înotăm cu obidare/ Ca un vâslător pe mare. /…/ Tocma atunci când gândim/ Că mai fericiți trăim,/ Secera cea ascuțită,/ Spre acea treabă gătită,/ Cu cumplire [moartea] o sucește,/ De viață ne lipsește/ Și după multe nevoi/ Ne trimite înapoi/ În ticălosul pământ,/ Ne așază în mormânt. /…/ Moartea toate stăpânește/ Și peste toate domnește./ Toate per, să mistuiesc/ Și nu să mai pomenesc.

Și așa mai departe.

Lumea ca umbră și vis, viața ca o călătorie plină de primejdii pe mare, moartea care stăpânește toți oamenii: sunt didascalii repetate la nesfârșit, pentru a se întipări în mintea omului, ca să nu îndrăgească viața aceasta, crezându-se nemuritor.

Și alte câteva versuri ne amintesc în mod stăruitor de slujba înmormântării: Acela ce nu vrea să crează/ Vie la mormânt să vază/ Unde zac nenumărați/ De la-nceput [al lumii] îngropați/ Și să-mi spue apriat:/ Care au fost cel bogat?/ Care sărac și lipsit/ În viață au trăit?/ Care au fost cel urât/ Și de lume ocărât?/ Care tinăr și frumos?/ Și care neputincios?/ Au nu-ntr-un chip putrezesc?/ Nu-ntr-un chip să mistuiesc?

Reproducem mai jos și troparele din această slujbă, la care ne-am referit:

„Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? […]

Ce este viața noastră? Cu adevărat floare și abur și rouă de dimineață. Veniți să vedem lămurit în morminte: unde este frumusețea trupului, unde sunt tinerețile? Unde sunt ochii și chipul trupului? Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit. […]

Viața cea trecătoare […] este umbră fără ființă, vis de înșelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieții pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moștenim cele cerești. […]

Văzând pe mort zăcând, toți să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfășoară, cu pământ se acoperă[4]. […]

Veniți, fraților, la groapă să vedem țărâna și praful, din care am fost zidiți. Unde mergem acum? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul [cel liber]? Au nu sunt toți țărână? Frumusețea chipului a putrezit și toată floarea tinereților a veștejit-o moartea”[5].

Multă vreme, până la Eminescu și chiar și după el, poeții vor mai face apel la aceste comparații sau măcar la acest tip de retorică funebră, îmbinând experiența personală cu experiența milenară a tradiției.

Întorcându-ne la subiectul nostru, înmormântarea la care asistă Reporta este cu atât mai tristă cu cât cel mort era un tânăr.

Bineînțeles, autorul viza, prin această pildă, educarea personajului său, el însuși un tânăr bogat, care nu se gândise să se interogheze asupra sensului și finalității existenței umane.

Periplul acesta în cimitir și printre morminte se încheie într-un mod neașteptat, printr-un alt episod dramatic, dar totodată fantastic.

Bătrânul înțelept, însoțitorul eroului acestor întâmplări, dorește să îi ofere acestuia o dovadă irefutabilă a realității celor citite în epitafuri sau auzite în cântarea cortegiului funerar.

Așa încât un nor negru acoperă toate și un fulger puternic strălucește peste cimitir.

În urma lui, după ce înceată volbura și valul,/ Iată țintirimul făcut ca cristalul./ Vedeai prin pământ, cătră adâncime/ Ca printr-o fereastră privind spre mulțime./ Morții câți era pe rând îngropați,/ În gropile sale sta toți așezați.

Este foarte interesant că, într-o epocă poetică viitoare, Emil Botta își imagina ceva asemănător: pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin, și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi (Dulciule, ascunsule din vol. Pe-o gură de rai).

Diferența față de viziunea lui Botta este aceea că morții din poemul lui Aaron, contemplați cu strângere de inimă prin pământul făcut străveziu, nu vor apărea ca florile-n văi, ci într-o priveliște de o dureroasă și cutremurătoare concretețe.

Dar și Botta, în alte poezii, nu se ferește de realitatea crudă a morții[6].

Și el poate reactualiza motive uitate, într-o poezie modernă:

Ca firul trandafirului te pleci,
tinerețe în soartă,
ca umbra unei umbre te pleci,
tinerețe moartă.

 (Elegie)


[1] Chiar = clar. Cuvânt al limbii române vechi, moștenit din latină. A fost înlocuit de neologismul clar.

[2] Mohorât = roșu-închis, purpuriu, stacojiu.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 27.

[4] Eminescu a utilizat acest tropar ca motto al poemului Strigoii.

A se vedea aici: http://ro.wikisource.org/wiki/Strigoii.

[5] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 228, 237-238.

[6] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/emil-botta/page/3/.

Istorie 4. 19

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

*

24. Clienții Varvarei trag cu urechea

Cartea are 18 capitole și este o istorie, pe scurt, a comunismului românesc[1].

Iar Prof. Stelian Tănase[2] își numește primul capitol Vagonul plumbuit[3]. E vagonul în care călătorea Lenin, trecând prin Germania și Suedia, ca să ajungă în Rusia[4].

Grupul bolșevic era finanțat de bănci germane[5]. Lenin ajunge, pe bani germani, în Petrograd și vizează puterea politică a Rusiei[6].

„Revoluția” din octombrie a fost „un complot cu ramificații internaționale”[7]. Autorul îl numește „un puci clasic, nu o revoluție” și prin „puciul din noiembrie de la Petrograd și Moscova se încheie revoluția declanșată de abdicarea țarului în februarie 1917”[8].

Lenin, ajungând la putere, a vrut să-și mondializeze puciul, pentru ca „revoluția” sa să nu sucombe[9].

Cristian Racovski, născut în 1873, în Bulgaria, începând din 1905, devine „figura dominantă a social-democrației române vreme de peste zece ani”[10]. L-a întâlnit pe Friedrich Engels în Elveția, cu care a avut un schimb epistolar, l-a găzduit pe Troțki la Mangalia în 1913, iar în 1907, Racovski era „șeful Partidului Social-Democrat [PSD] și principalul lui finanțator, alături de Constantin Dobrogeanu-Gherea”[11].

În p. 16 autorul citează memoriile lui I. Gh. Duca iar în pagina următoare pe cele ale lui Iorga.

„Racovski s-a văzut dictator, jucând în România rolul lui Lenin”[12].

Gheorghe Cristescu supraveghea sala „cu un ciomag zdravăn în mână”[13]. Mărturie a lui Panait Istrati[14].

Mihai Gheorghiu Bujor, în 1920, a „venit în secret, cu misiunea de a organiza lovitura decisivă împotriva regimului monarhic” din România[15]. El a luat legătura cu „Alecu Constantinescu, reprezentantul Kominternului, șeful rețelelor clandestine bolșevice”[16].

Alexandru Dobrogeanu-Gherea și Marcel Pauker aparțineau extremei stângi[17].

Tita Cristescu a fost Miss România în 1926. În 1935, de Nașterea Domnului, a fost găsită „în apartamentul ei din bd. Brătianu, nr. 34, otrăvită cu cianură. Gheorghe Cristescu face plângere la poliție, acuzându-l de crimă pe inginerul Liviu Ciulei. Ciulei, francmason, antreprenor bogat, cu care, de altfel, Cristescu întreținuse foarte bune relații, era amantul Titei Cristescu de mai mulți ani. După dorința tatălui ei, Tita Cristescu este înmormântată la Bellu, fără slujbă religioasă. La mormânt o fanfară intonează Internaționala. Cristescu ține pe timpul intonării pumnul ridicat, [acesta fiind] salutul proletar din epocă. Același gest îl va face și în 1960, când asista la incinerarea Anei Pauker. Și pentru fiica lui, Tita, dorise incinerarea, dar soția lui s-a opus”[18].

Tita Cristescu a murit la 28 de ani. Și pentru că era „întreținută [se prostitua] de câțiva bărbați bogați”, a lăsat în urma ei „o avere evaluată între 3 și 5 milioane de lei, sumă foarte mare, blănuri, bijuterii”[19].

Gheorghe Cristescu a fost închis la Canal în 1949[20]. „Reabilitat” de Ceaușescu, Cristescu a ținut un discurs la Congresul PCR din 1969[21].  Moare în 1973 și a fost îngropat în panteonul comunist din Parcul Libertății, acum Parcul Carol I. După 1990, rămășițele sale au fost reînhumate în cavoul familiei de la cimitirul Bellu[22].

Kominternul[23], încă de la formare, devine principalul centru de recrutare a spionilor, agitatorilor și teroriștilor, a experților în revoluția proletară și în tot felul de lovituri: înscenări și mistificări organizate peste tot în lume. La Moscova, ei învață în școli speciale, unde sunt instruiți în tehnici puciste, terorism, spionaj, propagandă, diversiuni. Sunt trimiși apoi în țările lor, sau în terțe țări, unde operează în subterană pentru răsturnarea regimurilor democratice”[24].

În 1934, Kominternul „trimite în România un desant de câteva zeci de agitatori antrenați, în frunte cu Ana Pauker, Șmil Marcovici, Dimităr Ganev”[25].

Vasile Luca (Luka Laszlo de fapt, pentru că era secui)[26] moare în închisoarea de la Aiud, pe 23 iulie 1963. A făcut infarct dar era bolnav de sifilis în fază terminală[27].

Belu Zilber avea 1, 56 metri și era „vorbăreț, fricos, cu mișcări iuți, mereu grăbit”[28]. Numele său adevărat: Herbert Zilber, născut în 1901 la Târgu Frumos, bolșevic din adolescență[29]. Emil Cioran l-a considerat drept „cel mai inteligent om” din Bucureștii anilor 30[30].

Însă Belu Zilber era „agent al Siguranței”[31]. El însuși a mărturisit că „a devenit spion sovietic în 1928, pe când se afla la Viena, unde funcționa conducerea PCdR, la cererea lui David Fabian…și a lui Moscu Cohn (Gheorghe Stoica)”[32].

A fost arestat în decembrie 1930[33]. Când a fost judecat avea doar 29 de ani[34]. E arestat apoi în 1948, face 17 ani de închisoare, fiind eliberat în 1964[35].

În p. 176, autorul spune despre Emil Bodnăraș[36] că „este personajul cel mai enigmatic al comunismului românesc”.

În mai 1943 Stalin a luat decizia de a dizolva Kominternul[37].

După 23 august 1944, „Bodnăraș este rezident al NKVD în România, cetățean sovietic, ca și Ana Pauker, Vasile Luca, Constantin Doncea și mulți alții de la vârful PCdR. El se ocupă de serviciile speciale. Înconjurat de spionii sovietici din anii ’30, Pantiușa Bodnarenko, Petea Goncearuc, Vania Didenko, Serghei Nikonov, Alexandru Nicolski, Serghei Babenco, alcătuiește nucleul dur al PCdR, grupat în jurul lui Gheorghiu-Dej. El este „brațul înarmat” și gestionează multe afaceri obscure”[38].

Între 1948-1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost dictatorul României[39]. A fost recrutat în 1931, la recomandarea lui Ilie Pintilie, lider sindical al CFR de la Socola[40].

Mihai Gheorghiu Bujor a primit 20 de ani de închisoare și a fost închis la Ocnele Mari, apoi la Doftana[41].

Alexandru Sahia (numele real: Alexandru Stănescu, născut în 1908) moare în august 1937, înainte de a împlini 30 de ani[42].  Constantin Noica i-a scris un necrolog[43].

Petre Constantinescu-Iași a fost profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău și era mason și comunist[44].

Gelbert Moscovici, născut la Târgu Frumos în 1889, este executat în vara lui 1937[45].

În zi de Paști, pe 22 aprilie 1941, Siguranța îi arestează pe Iosif Roitman-Chișinevschi, Gavrilă Birtaș, Teohari Georgescu, Parascheva Abraham Breiner, Melita Sharff[46].

Ana Pauker, în toamna lui 1938, fiind închisă, află din ziarul Scânteia, introdus clandestin în închisoare, că „Marcel Pauker a fost executat la Moscova.Chiar dacă aveau și copii din alte legături, cei doi continuau să fie căsătoriți[47].

În martie 1940 e mutată în închisoarea de la Râmnicu Sărat[48].  De aici e dusă la Caransebeș, în octombrie 1940[49]. De aici e readusă la Dumbrăveni[50], de unde fusese mutată la Râmnicu Sărat.

Însă pe 6 mai 1941, Ana Pauker a fost „întâmpinată ca o eroină” la Moscova[51].

Lenin moare în 1924 de moarte naturală. Troțki a fost asasinat în Mexic, în august 1940, la ordinul lui Stalin[52].

Radioul România liberă anunță, pe 22 mai 1943, dizolvarea Kominternului[53].

Pe 4 aprilie 1944, la ora 14.00, avioane americane B25, venite din Libia și Egipt, bombardează Bucureștiul[54]. Sunt distruse, doar în câteva minute, cartierul Gara de Nord, Calea Griviței și împrejurimile[55].

„Cadavrul lui [Lucrețiu] Pătrășcanu[56] a fost îngropat în aprilie 1954, la oarecare distanță de cimitirul închisorii Jilava. Fără cruce sau alt semn care să indice că s-ar afla acolo. Locul este identificat 14 ani mai târziu, în 1968. Este deshumat, ars, iar cenușa depusă” în panteonul comunist din Parcul Carol I[57].

Nicolae Ceaușescu a fost „un personaj al subteranei”[58]. Născut în 1918, Ceaușescu a intrat din adolescență într-o rețea comunistă și i-a cunoscut la Doftana pe Dej, Bodnăraș, Vasile Luca și Constantin Pârvulescu[59].

După 23 august 1944, el reface UTC-ul[60].

Dictatura sa a fost asigurată de regimul polițienesc pe care l-a dezvoltat și a avut „preocuparea paranoidă pentru imaginea lui în istorie”[61].

Mistificările lui Ceaușescu au mers „de la falsificarea de documente și fotografii până la o propagandă masivă”, cu scopul de a-i construi „un trecut eroic”[62].

Pentru că dictatorul comunist a suferit cronic „de delir de grandoare”, care este „un reflex al periferiei, al clandestinității din care provenea, al condiției lui incerte – nici țăran, nici proletar – care îi dăduse multiple complexe și aberații comportamentale”[63].


[1] Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, seria Istorie, Ed. Humanitas, București, 2005, 511 p.

[2] A se vedea blogul autorului: http://www.stelian-tanase.ro/.

[3] Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, op. cit., p. 7.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 8.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 9.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 17.

[14] Idem, p. 30, n. *.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 35.

[18] Idem, p. 57.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 58.

[21] Idem, p. 59.

[22] Ibidem.

[24] Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, op. cit., p. 71-72.

[25] Idem, p. 77.

[27] Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, op. cit., p. 131.

[28] Idem, p. 140.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 142.

[32] Idem, p. 143.

[33] Idem, p. 147.

[34] Idem, p. 148.

[35] Ibidem.

[37] Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, op. cit., p. 192.

[38] Idem, p. 195.

[39] Idem, p. 199.

[40] Idem, p. 207.

[41] Idem, p. 217.

[42] Idem, p. 222.

[43] Idem, p. 222-223.

[44] Idem, p. 244.

[45] Idem, p. 290.

[46] Idem, p. 302.

[47] Idem, p. 308.

[48] Idem, p. 309.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 309-310.

[51] Idem, p. 310.

[52] Idem, p. 311.

[53] Idem, p. 314.

[54] Idem, p. 345.

[55] Ibidem.

[57] Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine, op. cit., p. 393.

[58] Idem, p. 489.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 491-492.

[62] Idem, p. 492.

[63] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno