Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [4]

Lamentoul Omenirii este produs de faptul că a pierdut nemurirea și fericirea de care se bucura în Rai și că a fost aruncată în brațele Lumii, unde trebuie să își agonisească totdeauna cu durere și cu sudoare traiul.

Dar nu numai durerea fizică este avută în vedere, ci și sufletul omenesc nu mai este în pace, mintea se tulbură pururea de griji: Gânduri cumplite prin minte/ De pururi se-nvârtesc;/ Cată să fiu îngrijată,/ Totdeauna deșteptată…

Cu toată suferința existenței pământene, omul este însă atașat de Lume și și-ar dori să nu moară niciodată.

De aceea, Omenirea iubitoare de Lume îndreaptă către ea o întrebare justificată, și anume: ce va câștiga pentru această iubire, fiind deplin nădăjduită/ Cum că ești cu totul pornită/ Bine să mă omenești.

Răspunsul Lumii este în spiritul Divanului lui Dimitrie Cantemir:

Ticăloasă Omenire
Zidită spre nemurire
De cerescul Împărat,

A ta cădere cumplită
Pagubă neprețuită
Din a lui Adam păcat,

O știu și o cunosc bine
Și-mi iaste milă de tine
Știe sângur Dumnezeu!

Că ești cu moartea-njugată
Și-ți stă-n spate acățată,
Îmi pare cu totul rău!

/…/

A iubirii tale plată
Ți o voi spune îndată
Chiar[1], limpede și curat. /…/

A vieții ață taie [moartea],
De suflet trupul despoaie
Și trupul rămâne jos.

Sufletul merge să-și primească de la Dumnezeu răsplata pentru faptele omului,

Iar trupul rămâne mie
În care poci sluji ție
În chipul cel următor:

Eu sap gropi întunecoase
Și fac gauri cufundoase
Având bun în toate spor.

Aici trupul așezându-l
Și cu pământ astupându-l
De mistuire-i [în]grijesc;

Trimit muște mușcătoare,
De viermi pricinuitoare,
Viermii în scurt să prăsesc.

Sug sânjele cu cumplire,
Mâncă carnea cu răpșire [invidie]… /…/

Eu trimit broaște râioase
Și șărpi reci fără de oase
Și-i așez liniștuiți

În locurile golite
Și de carne lăzuite [curățite]
Să petreacă odihniți.

Aproximativ aceeași retorică întrebuințaseră Miron Costin (am recunoscut costiniana metaforă a vieții ca o ață) și Dimitrie Cantemir, mai puțin detaliile macabre care îl apropie pe Aaron de romantism.

Ironia la adresa recunoștinței Lumii, față de ardoarea iubirii oamenilor pentru ea, era la fel de usturătoare și în paginile Divanului:

„Să știi că numai cu o felegă de pândze învăliți, ca [și] cum ar fi în cămeșă de mătasă învăscuți, și într-un săcriiu aședzați, ca în haina de purpură mohorâtă[2] învăscuți [îmbrăcați], și în gropniță aruncați, ca în saraiurile și polaturile [palaturile sau cămările împărătești] cele mari și desfătate aședzați, s-au dusu-să, iar altă nemică nici în sin [sân], nici în spate n-au rădicat cu sine să ducă”[3].

Un alt episod al acestui lung poem epic face din eroul său un peregrin printr-un țintirim (cimitir), unde are prilejul să citească epitafurile de pe morminte și să contemple îndeaproape finalitatea aspirațiilor umane deșarte.

Versurile pe care are ocazia să le citească Reporta pe „monumenturi scrise” sunt grăitoare. Încercăm să facem o selecție:

Averile mele au fost multe foarte,
Ci nu mă putură scăpa de la moarte. /…/
Maica mea, pământul, gol lumei m-au dat
Gol mă duc la dânsa, gol și despuiat.

/…/

[Un altul] lasă câte avu toate
Prin sudoare adunate,
Într-o groapă-ntunecoasă
Puind truditele oasă.

/…/

Un mormânt cernit le cuprinse toate.
Învățați din mine, ticăloase gloate! /…/

Din câte avu, nimic nu are,
Decât trupul dat vermilor mâncare. /…/
Vârsta și frumseța, veșminte grijite,
Toate putrejunei se află jârtfite.

/…/

Vai, lume amară și înșelătoare
Bine cunoscui a ta umblătoare!
Din nimic născută mă-ncurci cu norocul,
Când arde mai bine îmi potolești focul.

Îmi lași obidită direapta soție,
Chemându-mă-n grabă cătră vecinicie.
O, ticăloșie! O, deșertăciune!
Eu îți cunoscui a ta-nșălăciune!

/…/

Vină, cearcă, vezi, acuma ce sunt?
Vei găsi cenușă, pulbere, pământ.

/…/

Frumseța smolită, roșața schimbată,
Putredă în groapa supt petră săpată /…/
Învățați, o, tineri, ce iaste viața,
Și cât de supțire ni să toarce ața!

/…/

Sângură vârtutea și fapta cea bună
Nu ne părăsește ori la ce furtună.
Celelalte toate obidiți ne lasă,
Ba încă la ceasul morții ne apasă.

De mici ne trudim, asudăm lucrând,
Ziua, noaptea, multe averi adunând.
Redicăm grânare, strângem avuție,
Uitând de schimbarea ce va să ne vie.

Ne înfrumusățem cu scumpe veșminte
Puțin socotind despre cele sfinte.
Când gândim că treaba ne curje mai bine,
Moartea ca un fulger fără veste vine.

Sufletul ni-l cere, trupul se răstoarnă
Și în lut, din care ieșì, să întoarnă.

/…/

Spune adevărul, om, vas de cenușă:
Ce iaste frumseța și umflata gușă? /…/
Om bun, ce aduni lucruri peritoare
Și tocma ca umbra de spini trecătoare? /…/

A lumei mărire, scurtă și ușoară
Ca un vis, ca roaua ne lasă și zboară. /…/

Ce folosește argintul
Dacă ne soarbe pământul?

Izvoarele acestor cugetări sunt numeroase: Sfânta Scriptură, literatura patristică, literatura română veche (Neagoe Basarab, Miron Costin și Dimitrie Cantemir, la care se adaugă retorica omiletică), chiar și slujba înmormântării, și anume strofele Sfântului Ioan Damaschin.

Dar sursa primară este fără îndoială Vechiul Testament.

La acesta, pentru amănuntele sepulcrale menite să zdrobească sumeția umană, trebuie adăugată o bogată literatură patristică, din care nu lipsesc Sfinții Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Antonie cel Mare, Arsenie cel Mare sau Ioan Damaschin.

Realismul care ține să specifice aceste detalii va fi din nou gustat însă, odată cu romantismul. Îl vom regăsi, în curând, la Bolintineanu.

Poemul lui Aaron este un adevărat rezumat al nenumăratelor pagini de retorică poetică ce s-au scris, în tradiția iudeo-creștină, pe această temă.

Ceea ce nu constituie însă un impediment pentru a fi mai atent la tradiția literară românească, ea însăși un rezumat și o perpetuare a gândirii proprii scrierilor patristice, bizantine.

Imaginea cimitirului nu este însă completă dacă nu sunt urmărite și scenele dramatice ale unei înmormântări.

Astfel încât, pe când Reporta mai citea încă epitafuri, se apropie un cortegiu mortuar. Însoțitorii intonează un cântec funebru, care repetă, în esență, aceeași pedagogie:

Mult amățitoare lume/ Toate câte ai sunt glume,/ Visuri închipuitoare/ Ca și umbra trecătoare,/ Toate sunt deșertăciune,/ Toate prav și stricăciune. /…/ Nice nu ne naștem bine,/ Val de năcazuri ne vine;/ Înotăm cu obidare/ Ca un vâslător pe mare. /…/ Tocma atunci când gândim/ Că mai fericiți trăim,/ Secera cea ascuțită,/ Spre acea treabă gătită,/ Cu cumplire [moartea] o sucește,/ De viață ne lipsește/ Și după multe nevoi/ Ne trimite înapoi/ În ticălosul pământ,/ Ne așază în mormânt. /…/ Moartea toate stăpânește/ Și peste toate domnește./ Toate per, să mistuiesc/ Și nu să mai pomenesc.

Și așa mai departe.

Lumea ca umbră și vis, viața ca o călătorie plină de primejdii pe mare, moartea care stăpânește toți oamenii: sunt didascalii repetate la nesfârșit, pentru a se întipări în mintea omului, ca să nu îndrăgească viața aceasta, crezându-se nemuritor.

Și alte câteva versuri ne amintesc în mod stăruitor de slujba înmormântării: Acela ce nu vrea să crează/ Vie la mormânt să vază/ Unde zac nenumărați/ De la-nceput [al lumii] îngropați/ Și să-mi spue apriat:/ Care au fost cel bogat?/ Care sărac și lipsit/ În viață au trăit?/ Care au fost cel urât/ Și de lume ocărât?/ Care tinăr și frumos?/ Și care neputincios?/ Au nu-ntr-un chip putrezesc?/ Nu-ntr-un chip să mistuiesc?

Reproducem mai jos și troparele din această slujbă, la care ne-am referit:

„Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? […]

Ce este viața noastră? Cu adevărat floare și abur și rouă de dimineață. Veniți să vedem lămurit în morminte: unde este frumusețea trupului, unde sunt tinerețile? Unde sunt ochii și chipul trupului? Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit. […]

Viața cea trecătoare […] este umbră fără ființă, vis de înșelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieții pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moștenim cele cerești. […]

Văzând pe mort zăcând, toți să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfășoară, cu pământ se acoperă[4]. […]

Veniți, fraților, la groapă să vedem țărâna și praful, din care am fost zidiți. Unde mergem acum? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul [cel liber]? Au nu sunt toți țărână? Frumusețea chipului a putrezit și toată floarea tinereților a veștejit-o moartea”[5].

Multă vreme, până la Eminescu și chiar și după el, poeții vor mai face apel la aceste comparații sau măcar la acest tip de retorică funebră, îmbinând experiența personală cu experiența milenară a tradiției.

Întorcându-ne la subiectul nostru, înmormântarea la care asistă Reporta este cu atât mai tristă cu cât cel mort era un tânăr.

Bineînțeles, autorul viza, prin această pildă, educarea personajului său, el însuși un tânăr bogat, care nu se gândise să se interogheze asupra sensului și finalității existenței umane.

Periplul acesta în cimitir și printre morminte se încheie într-un mod neașteptat, printr-un alt episod dramatic, dar totodată fantastic.

Bătrânul înțelept, însoțitorul eroului acestor întâmplări, dorește să îi ofere acestuia o dovadă irefutabilă a realității celor citite în epitafuri sau auzite în cântarea cortegiului funerar.

Așa încât un nor negru acoperă toate și un fulger puternic strălucește peste cimitir.

În urma lui, după ce înceată volbura și valul,/ Iată țintirimul făcut ca cristalul./ Vedeai prin pământ, cătră adâncime/ Ca printr-o fereastră privind spre mulțime./ Morții câți era pe rând îngropați,/ În gropile sale sta toți așezați.

Este foarte interesant că, într-o epocă poetică viitoare, Emil Botta își imagina ceva asemănător: pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin, și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi (Dulciule, ascunsule din vol. Pe-o gură de rai).

Diferența față de viziunea lui Botta este aceea că morții din poemul lui Aaron, contemplați cu strângere de inimă prin pământul făcut străveziu, nu vor apărea ca florile-n văi, ci într-o priveliște de o dureroasă și cutremurătoare concretețe.

Dar și Botta, în alte poezii, nu se ferește de realitatea crudă a morții[6].

Și el poate reactualiza motive uitate, într-o poezie modernă:

Ca firul trandafirului te pleci,
tinerețe în soartă,
ca umbra unei umbre te pleci,
tinerețe moartă.

 (Elegie)

---