Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 8 septembrie 2013

Asachi: dulceața italiană a limbii române [1]

Gheorghe Asachi a fost socotit drept un Heliade moldovean fără ereziile lingvistice la care a ajuns Heliade.

Aprecierea sa ca poet a fost însă mai redusă, nefiind considerat cu adevărat original și nici creator de limbă literară și poetică.

Au deranjat mai cu seamă asocierile lexicale stridente, însumând arhaisme nemaiînțelese, multe regionalisme/ moldovenisme, dar și neologisme extravagante și inutile.

Pe de o parte, Asachi propunea să se revină la limba textelor religioase, la limba literară creată de Biserică, singura unitară, după cum arăta el[1].

Iar pe de altă parte se manifesta ca un continuator al curentului latinist ardelenesc (avea și ascendență transilvană, pe linie paternă) și mai ales ca un promotor al italienismului, pe care în Muntenia îl practică Heliade.

Studiile în Italia și familiarizarea cu poezia italiană au determinat această tendință în scriitura sa.

Nu a ajuns la exagerările lingvistice ale confratelui său, dar nici nu a reușit să se impună în conștiința critică drept un poet major.

Este considerat mai mult un deschizător de drumuri, de orizonturi culturale, o replică a lui Heliade în Moldova, și care a netezit calea pașoptiștilor, deși va intra în conflict cu ei (cu M. Kogălniceanu, mai ales).

Asachi a însumat foarte multe influențe în cultura și în stilul său poetic, care nu sunt întotdeauna ușor de departajat, existând de multe ori suprapuneri literare care fac dificil de intuit adevărata sursă.

Un studiu prețios pe această temă a scris Caracostea[2].

Dar Asachi este un poet care a cunoscut destul de bine și tradiția literară veche, fapt ilustrat cu prisosință de apelul la istoria medievală, de anumite idei și de însuși lexicul poetic vechi, pe care îl utilizează în scrierile sale.

N. A. Ursu sesiza apropierea de Dosoftei a limbajului său poetic:

„O influență sensibilă asupra limbii poetice a lui Gh. Asachi a avut Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, cunoscută de el probabil din perioada studiilor la Lemberg, căci este de presupus că opera lui Dosoftei, tipărită la Uniev, se bucura de mare prețuire în cercul românilor, mai ales ortodocși, pe care împrejurările îi obligau să trăiască în regiunea în care a petrecut ultimii săi ani și s-a stins mitropolitul poet [dar și Budai-Deleanu, ulterior].

Din limba lui Dosoftei a luat Asachi cuvinte ca: derează, înteri, lucoare, smintă, vipt, vântă, zoare, un fonetism ca voaie, și altele.

Apropierile care există între limba lui Asachi și cea a lui Dosoftei se explică și prin faptul că amândoi aparțin aceluiași grai moldovenesc de nord”[3].

Nu ne propunem să facem un inventar al cuvintelor din limba veche pe care le-a utilizat Asachi în poezia sa, dar adăugăm, la cele amintite de N. A. Ursu, alte câteva elemente de vocabular vechi, care ne-au reținut atenția în versurile sale: rost, repaos, luciu [al mării], arină, genune, melanholic, ovelit, derege, chiar, învite, se-nvăsc, mânecat, tunecime, tuneric, meser (utilizat alături de varianta neologică mizer), deștinde, stol, nemernic etc.

În marea lor majoritate, și acestea provin tot de la Dosoftei.

Din binecunoscuta expresie plastică a Psaltirii (versificate și neversificate: Dosoftei și Coresi), în care Dumnezeu apare ca Cel care a urzit cu degetele Sale cerul cu stelele, Asachi a creat o sintagmă pe care o utilizează destul de des, unde Dumnezeu este numit al lumei Urzitor (Pleiada, Moșii, Odă), Urzitoriul de luceferi (Moartea lui Iisus), a lui Adam Urzitor (Satiră asupra omului)[4] etc.

De asemenea, lucoarea lui Dosoftei este folosită adesea de Asachi:  viu lucor, lucor de stele, lucor al soarelui, lină și blândă lucoare[5] etc.

Însă el utilizează uneori termenul lucor și în conformitate cu etimologia latină a lui lux,-is, însemnând și celebritate, strălucire a faimei.

De asemenea, în opiniile latinistului Asachi cu privire la originea latină a poporului român și la înrudirea dintre români și italieni care se observă atât în limbă, cât și în obiceiuri[6], recunoaștem vederile lui Miron Costin, expuse în De neamul moldovenilor, în cap. I, De Italia.

Revenind însă la vocabular, mai există un cuvânt vechi întrebuințat de Asachi foarte des, a cărui frecvență literară a fost impusă de Dosoftei, creatorul lui ca termen poetic, și anume: undă.

Am atras cu altă ocazie atenția asupra faptului că Budai-Deleanu îl folosește în Țiganiada cu semnificația care există în psalmii versificați ai lui Dosoftei, și anume aceea de val al mării sau al oceanului, de val înspumat, spre deosebire de accepțiunea din româna modernă[7].

În Cântul VI al Țiganiadei avem aceste versuri: supt afunda/ Tartárului peștere, Sătana/ Scoțind capul afară din unda/ Văpăii nestânse

Îl vedem pe Asachi creând într-un imn o imagine vizuală identică: În a tartarului unde/ Toate rălile cufunde/ Ce-ntre noi s-au fost născut (Anul nou al molodoromânilor 1830).

Numai că, așa cum indică și titlul, poemul lui Asachi pare a fi scris la 1830, iar manuscrisul Țiganiadei a fost recuperat și adus în țară de Asachi în 1868, după multe insistențe.

Însă, așa cum reiese din scrisoarea către ministrul Dimitrie Gusti, la acea dată Asachi deja cunoștea foarte bine cuprinsul manuscrisului și îi aprecia valoarea, numindu-l „odor literar”[8].

Budai-Deleanu moare în 1820 la Lemberg, iar

„descoperirea manuscriselor are loc în 1833, în orașul polonez Stanislav. Aici, scriitorul, printr-o fericită împrejurare, cunoaște pe Suzana Budai-Deleanu, fiica legitimă a lui Ion Budai-Deleanu, și pe soțul ei, Ludovic Lewandowski. Acesta este dispus să vândă manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu”[9].

Ca să le vândă, trebuia să îl lase pe Asachi să cerceteze conținutul lor.

Numai citindu-le și înțelegând prețiozitatea acelui odor literar a putut Asachi să insiste pe lângă autoritățile române timp de 35 de ani pentru ca să cumpere manuscrisul Țiganiadei.

Aceasta ar putea fi o explicație pentru coincidența de viziune poetică pe care am arătat-o mai sus: anume faptul că lui Asachi îi era cunoscută Țiganiada cu mult timp înainte de a fi adus în țară manuscrisul și publicat.

Doar că poemul amintit de noi pare a fi redactat mai timpuriu chiar și decât această întâlnire a lui Asachi cu manuscrisul lui Budai-Deleanu.

Rămâne de cercetat: ori poezia lui Asachi e ulterioară anului 1830, ori el a cunoscut manuscrisul respectiv înainte de 1833, ori este vorba de o sursă comună a ambilor poeți.

Reamintim însă faptul că și Budai-Deleanu a recurs adesea la un vocabular arhaic, însușit din cărțile literaturii române vechi, că apreciase simțul poetic deosebit al lui Dosoftei și că, înaintea lui Asachi, el a întrebuințat în multiple contexte lucoarea lui Dosoftei.

Un alt termen specific Țiganiadei este noian. Acesta naște alte metafore poetice la Asachi: a stelelor noian, a apelor noian, noian de fericire[10] etc.

Nu cred că pot fi toate coincidențe.

Asachi a locuit împreună cu tatăl său (protoiereul și apoi, după moartea soției, arhimandritul Leon Asachi, omul de încredere al lui Veniamin Costache) și a făcut studii la Lemberg/ Lwow între anii 1795-1804, când Budai-Deleanu încă trăia.

Mai mult, mitropolitul Veniamin Costache îl însărcinase pe Lazăr Asachi să în convingă pe Budai-Deleanu să vină profesor la Socola, în Moldova, ceea ce nu s-a întâmplat din motive obiective.

De altfel, Lazăr/ Leon Asachi era un om cult, „spiritul cel mai competent al vremii sale”, el traducând – între altele – în românește, din literatura engleză preromantică, Nopțile lui Young, înainte de 1818, precum și Bordeiul indiienesc (La Chaumière indienne) al lui Bernardin de Saint-Pierre[11].

Să fi cunoscut Lazăr Asachi – și implicit Gheorghe Asachi – manuscrisul Țiganiadei mai înainte de fericita împrejurare a întâlnirii poetului cu Suzana Budai-Deleanu, amintită mai sus, din 1833?


[1] „În Omul literat se preconizează [de către Asachi] o întoarcere la stilul textelor bisericești. Este necesară și alcătuirea unei comisii de specialiști din provinciile locuite de români, spre a hotărî asupra tuturor normelor gramaticale: „Fondosul [fondul] limbei noastre – scrie Asachi – ce pe aiure să caută, să află în Sfânta Scriptură, ce este de toți românii înțăleasă; aceasta să se păstreze curată și întreagă, ca singura legătură ce unește încă pe românii dispărțiți în staturi [state/ țări] deosăbite…”, George Sorescu, Gh. Asachi, Ed. Minerva, 1970, p. 89.

Iată ce spune și N. A. Ursu:

„Ca și Eliade Rădulescu, până a nu deveni italienizant, Asachi susținea că la baza limbii române literare trebuie să stea limba cărților bisericești, întrucât ea ajunsese să aibă la acea dată un caracter relativ unitar, iar îmbogățirea și cultivarea acestei limbi trebuie să se facă prin împrumutul neologismelor absolut necesare din latină și din limbile romanice, precum și prin promovarea în limba literară a elementelor populare și a unor arhaisme care ar mai putea fi încă repuse în circulație.

Opiniile juste ale lui Asachi privitoare la dezvoltarea limbii literare n-au fost însă susținute de practica scrisului său. Luând ca bază limba cărților bisericești și urmărind îmbogățirea ei cu elemente populare, el nu a reușit [însă, din păcate] să evolueze prea mult în raport cu limba veche și nu a știut să selecteze din graiul moldovenesc ceea ce putea să contribuie la cultivarea limbii literare moderne, fără a-i amenința unitatea printr-o abundență de elemente regionale”, N. A. Ursu, Prefață la Gheorghe Asachi, Opere I. Versuri și teatru, Ed. Minerva, București, 1973, p. XXXVIII.

[2] A se vedea D. Caracostea, Izvoarele lui G. Asaki, Ed. Librăriei Socec & Co., București, 1928.

[3] N. A. Ursu, Prefață la Gheorghe Asachi, Opere I, loc. cit., p. XXXVIII-XXXIX.

[4] A se vedea Gheorghe Asachi, Opere I, op. cit., p. 30, 70, 162, 201, 234.

[5] Idem, p. 30, 41, 211, 215.

[6] Idem, p. 5-6.

[7] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație, op. cit., p. 63-67.

[8] Cf. George Sorescu, Gh. Asachi, op. cit., p. 116.

[9] Idem, p. 115.

[10] A se vedea Gheorghe Asachi, Opere I, op. cit., p. 49, 65, 139.

[11] Cf. George Sorescu, Gh. Asachi, op. cit., p. 18, 21-22.

Comunismul a murit ca un iepure (cap. 10)

Pe noi nu ne interesa tabloul lui Ceaușescu. El era doar o glumă, pusă deasupra tablei, de care noi nu ne sinchiseam.

Pe noi ne interesa școala, joaca afară, în recreație, faptul că veneam să învățăm și veneam să ne jucăm. Pentru că școala însemna să fim împreună și nu să fim comuniști.

Comunismul nu intra în ecuația minții noastre, chiar dacă noi eram pionieri, chiar dacă noi eram cu cravată, chiar dacă noi eram îndoctrinați, la Biologie, că ne naștem din maimuțe.

Însă noi eram oameni, nu maimuțe! Eram chiar copii

Iar desenul de pe hol, cu „lanțul trofic”, nu avea nicio relevanță pentru noi, cum nu avea tabloul lui Ceaușescu, cel bucălat și pus deasupra tablei.

Am primit șnurul galben (comandant de detașament) în clasă. În fața clasei…

Asta înseamna că sunt comandantul clasei, un fel de Ceaușescu în miniatură…deși nu mă interesa Ceaușescu.

Însă Ceaușescu credea că mie îmi pasă de el, că eu „îl urmez” întru toate, „spre noi zări de progres și de imaginație”.

Dar șnurul acela, galben, cu două bobițe în vârf, pe care îl puneam pe piept, m-a făcut „responsabilul cu strângerea de fier vechi, hârtie, plante medicinale, sticle și borcane”. Și dacă eram „responsabil” cu strânsul…însemna că trebuie să dau exemplu.

Și dam exemplu! Dacă cineva aducea 5 kilograme de fier, eu trebuia să îl întrec. Trebuia să aduc 10! Fapt pentru care colindam gunoaiele în căutare de fier, lucru pe care îl fac oamenii sărmani de azi, care își caută pâinea de zi cu zi…prin gunoaie.

Aduceam la școală coada șoricelului și mușețel. Aduceam gheorghine și măceșe, bune pentru sirop. Aduceam, din duzi, frunză de dud, pentru ca să mănânce viermii de mătase, care se transformau în gogoși de mătase. Viermele fiind înăuntru…de unde unele, când le strângeai, se pătau cu sânge…

Trebuia să fii exemplu în toate, că d-aia te pusese partidul…comandant de detașament! Dar pe mine nu mă interesa partidul. Pe mine mă interesa să îmi fac norma. Să fac mai mult decât ceilalți, pentru ca să fiu dat exemplu sau ca să fiu un exemplu demn de urmat pentru clasa mea, care, la drept vorbind, era puturoasă rău în materie de strâns…și adus la școală.

Însă în clasa a 5-a, pe neanunțate, am fost scos în careul școlii…și eleva de clasa a 8-a, comandanta de unitate, care avea șnur albastru, în fața profesorilor și a elevilor…mi-a pus în piept un al doilea șnur: bleu deschis. Asta înseamna că ajunsesem „locțiitor al comandantului de unitate”.

Și dacă ajunsesem aici, atât „de sus”, însemna că „îmi făcusem treaba”, că eram „un om de nădejde” al țării și nu numai al țării, ci „al întregii lumi”.

Așa că m-am spetit și mai mult să aduc, să aprovizionez socialismul cu hârtie reciclabilă. Fapt pentru care m-am suit în pod și am luat cărțile tatălui meu și ale mătușii mele, ba și cărțile din podul vecinei noastre, când și-a refăcut ea podul…și le-am dus pe toate la școală. Le-am dus cu căruțul, că erau grele.

La fel am dus sticle și borcane, plus plante medicinale…pentru că șnurul bleu cerea „sacrificii” și chiar multă naivitate copilărească, de care școala profita cu abnegație, pentru că întreg sistemul politic era o escrocherie utopică.

Când „a căzut” comunismul l-am auzit prima dată la radio…Inițial am crezut cu toții că e o piesă de teatru. Era moda teatrului radiofonic și, adesea, auzisem tot felul de puneri în…audio, care presupuneau și zgomote, pași de cai, tot felul de pocnituri și rafale. Nu ne închipuiam că „chiar așa ar sta lucrurile”.

Însă când am deschis televizorul…și, apoi, când i-am văzut pe capii comunismului, pe cei doi (noi credeam că sunt doar ei!), împușcați ca niște iepuri, ca niște iepuri fricoși, atunci am realizat că bucuria se petrece, că începe o altă lume, că nu mai avem nevoie de comunism ci de libertate, de multă libertate, pe care nu știam că vor veni alții să ne-o fure.

Mergeam prin curte plin de libertate. Pe stradă…plin de libertate. La școală: plin de libertate. Nu mai trebuia să mă duc la costum…dar jucam același fotbal, același handbal, același tenis de masă, cu cele două surori „pocăite”.

Ceaușescu a coborât de pe perete la coș…că acolo se aruncă toți închipuiții istoriei. Toți cei care se cred de neînlocuit…când ei sunt niște nulități celebre.

Apoi, Dumnezeu m-a scos din neștiință și mi-a dat să Îl cunosc. M-am tot schimbat, m-am tot înnoit…Am început seminarul, m-am îmbrăcat din nou la costum…însă mi-am dat seama că treaba asta politică, comunismul, deși cu capul tăiat, a rămas în oameni. Că unii oameni, foarte mulți, opun rezistență la nou, se opun schimbării, și le place tot statul la rând la pâine, tot turnătoria, tot favoritismul, tot servilismul, tot să fie câte un mic ceaușescu, câte un mic dăscălescu, câte un mic bobu…

Astfel am înțeles că iepurele comunist, utopia egalității și a prosperității, marea noastră închipuire de sine a făcut pui. Că comunismul e, de fapt, o mare și bătrână iepuroaică, o babă comunistă de iepuroaică și că în România, țara mea de jale, țara mea de dor, iepuroii comuniști, cei care s-au tupilat pe sub comuniști, se erijează acum în democrați, fac capitalismul să plesnească, fac drepturi europene, fac rachete în cosmos.

Ce să facem însă cu atâți iepuroi? Cine mai ni-i omoară și pe ăștia? Sau iepuroii trebuie să trăiască fericiți…până la adânci calamități?

Până atunci vom face referendum pentru câini. Pentru orice fel de câini. Pentru ca să vedem, să constatăm, să admitem, dacă ei vor fi sterilizați, ultragiați sau decapitați. Însă cum românii sunt băieți buni cu câinii…dar și cu iepuroii…cred că o vor da la pace cu ambii…Și ne vom mânca unii pe alții până la adânci așteptări.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort