Asachi: dulceața italiană a limbii române [1]

Gheorghe Asachi a fost socotit drept un Heliade moldovean fără ereziile lingvistice la care a ajuns Heliade.

Aprecierea sa ca poet a fost însă mai redusă, nefiind considerat cu adevărat original și nici creator de limbă literară și poetică.

Au deranjat mai cu seamă asocierile lexicale stridente, însumând arhaisme nemaiînțelese, multe regionalisme/ moldovenisme, dar și neologisme extravagante și inutile.

Pe de o parte, Asachi propunea să se revină la limba textelor religioase, la limba literară creată de Biserică, singura unitară, după cum arăta el[1].

Iar pe de altă parte se manifesta ca un continuator al curentului latinist ardelenesc (avea și ascendență transilvană, pe linie paternă) și mai ales ca un promotor al italienismului, pe care în Muntenia îl practică Heliade.

Studiile în Italia și familiarizarea cu poezia italiană au determinat această tendință în scriitura sa.

Nu a ajuns la exagerările lingvistice ale confratelui său, dar nici nu a reușit să se impună în conștiința critică drept un poet major.

Este considerat mai mult un deschizător de drumuri, de orizonturi culturale, o replică a lui Heliade în Moldova, și care a netezit calea pașoptiștilor, deși va intra în conflict cu ei (cu M. Kogălniceanu, mai ales).

Asachi a însumat foarte multe influențe în cultura și în stilul său poetic, care nu sunt întotdeauna ușor de departajat, existând de multe ori suprapuneri literare care fac dificil de intuit adevărata sursă.

Un studiu prețios pe această temă a scris Caracostea[2].

Dar Asachi este un poet care a cunoscut destul de bine și tradiția literară veche, fapt ilustrat cu prisosință de apelul la istoria medievală, de anumite idei și de însuși lexicul poetic vechi, pe care îl utilizează în scrierile sale.

N. A. Ursu sesiza apropierea de Dosoftei a limbajului său poetic:

„O influență sensibilă asupra limbii poetice a lui Gh. Asachi a avut Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, cunoscută de el probabil din perioada studiilor la Lemberg, căci este de presupus că opera lui Dosoftei, tipărită la Uniev, se bucura de mare prețuire în cercul românilor, mai ales ortodocși, pe care împrejurările îi obligau să trăiască în regiunea în care a petrecut ultimii săi ani și s-a stins mitropolitul poet [dar și Budai-Deleanu, ulterior].

Din limba lui Dosoftei a luat Asachi cuvinte ca: derează, înteri, lucoare, smintă, vipt, vântă, zoare, un fonetism ca voaie, și altele.

Apropierile care există între limba lui Asachi și cea a lui Dosoftei se explică și prin faptul că amândoi aparțin aceluiași grai moldovenesc de nord”[3].

Nu ne propunem să facem un inventar al cuvintelor din limba veche pe care le-a utilizat Asachi în poezia sa, dar adăugăm, la cele amintite de N. A. Ursu, alte câteva elemente de vocabular vechi, care ne-au reținut atenția în versurile sale: rost, repaos, luciu [al mării], arină, genune, melanholic, ovelit, derege, chiar, învite, se-nvăsc, mânecat, tunecime, tuneric, meser (utilizat alături de varianta neologică mizer), deștinde, stol, nemernic etc.

În marea lor majoritate, și acestea provin tot de la Dosoftei.

Din binecunoscuta expresie plastică a Psaltirii (versificate și neversificate: Dosoftei și Coresi), în care Dumnezeu apare ca Cel care a urzit cu degetele Sale cerul cu stelele, Asachi a creat o sintagmă pe care o utilizează destul de des, unde Dumnezeu este numit al lumei Urzitor (Pleiada, Moșii, Odă), Urzitoriul de luceferi (Moartea lui Iisus), a lui Adam Urzitor (Satiră asupra omului)[4] etc.

De asemenea, lucoarea lui Dosoftei este folosită adesea de Asachi:  viu lucor, lucor de stele, lucor al soarelui, lină și blândă lucoare[5] etc.

Însă el utilizează uneori termenul lucor și în conformitate cu etimologia latină a lui lux,-is, însemnând și celebritate, strălucire a faimei.

De asemenea, în opiniile latinistului Asachi cu privire la originea latină a poporului român și la înrudirea dintre români și italieni care se observă atât în limbă, cât și în obiceiuri[6], recunoaștem vederile lui Miron Costin, expuse în De neamul moldovenilor, în cap. I, De Italia.

Revenind însă la vocabular, mai există un cuvânt vechi întrebuințat de Asachi foarte des, a cărui frecvență literară a fost impusă de Dosoftei, creatorul lui ca termen poetic, și anume: undă.

Am atras cu altă ocazie atenția asupra faptului că Budai-Deleanu îl folosește în Țiganiada cu semnificația care există în psalmii versificați ai lui Dosoftei, și anume aceea de val al mării sau al oceanului, de val înspumat, spre deosebire de accepțiunea din româna modernă[7].

În Cântul VI al Țiganiadei avem aceste versuri: supt afunda/ Tartárului peștere, Sătana/ Scoțind capul afară din unda/ Văpăii nestânse…

Îl vedem pe Asachi creând într-un imn o imagine vizuală identică: În a tartarului unde/ Toate rălile cufunde/ Ce-ntre noi s-au fost născut (Anul nou al molodoromânilor 1830).

Numai că, așa cum indică și titlul, poemul lui Asachi pare a fi scris la 1830, iar manuscrisul Țiganiadei a fost recuperat și adus în țară de Asachi în 1868, după multe insistențe.

Însă, așa cum reiese din scrisoarea către ministrul Dimitrie Gusti, la acea dată Asachi deja cunoștea foarte bine cuprinsul manuscrisului și îi aprecia valoarea, numindu-l „odor literar”[8].

Budai-Deleanu moare în 1820 la Lemberg, iar

„descoperirea manuscriselor are loc în 1833, în orașul polonez Stanislav. Aici, scriitorul, printr-o fericită împrejurare, cunoaște pe Suzana Budai-Deleanu, fiica legitimă a lui Ion Budai-Deleanu, și pe soțul ei, Ludovic Lewandowski. Acesta este dispus să vândă manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu”[9].

Ca să le vândă, trebuia să îl lase pe Asachi să cerceteze conținutul lor.

Numai citindu-le și înțelegând prețiozitatea acelui odor literar a putut Asachi să insiste pe lângă autoritățile române timp de 35 de ani pentru ca să cumpere manuscrisul Țiganiadei.

Aceasta ar putea fi o explicație pentru coincidența de viziune poetică pe care am arătat-o mai sus: anume faptul că lui Asachi îi era cunoscută Țiganiada cu mult timp înainte de a fi adus în țară manuscrisul și publicat.

Doar că poemul amintit de noi pare a fi redactat mai timpuriu chiar și decât această întâlnire a lui Asachi cu manuscrisul lui Budai-Deleanu.

Rămâne de cercetat: ori poezia lui Asachi e ulterioară anului 1830, ori el a cunoscut manuscrisul respectiv înainte de 1833, ori este vorba de o sursă comună a ambilor poeți.

Reamintim însă faptul că și Budai-Deleanu a recurs adesea la un vocabular arhaic, însușit din cărțile literaturii române vechi, că apreciase simțul poetic deosebit al lui Dosoftei și că, înaintea lui Asachi, el a întrebuințat în multiple contexte lucoarea lui Dosoftei.

Un alt termen specific Țiganiadei este noian. Acesta naște alte metafore poetice la Asachi: a stelelor noian, a apelor noian, noian de fericire[10] etc.

Nu cred că pot fi toate coincidențe.

Asachi a locuit împreună cu tatăl său (protoiereul și apoi, după moartea soției, arhimandritul Leon Asachi, omul de încredere al lui Veniamin Costache) și a făcut studii la Lemberg/ Lwow între anii 1795-1804, când Budai-Deleanu încă trăia.

Mai mult, mitropolitul Veniamin Costache îl însărcinase pe Lazăr Asachi să în convingă pe Budai-Deleanu să vină profesor la Socola, în Moldova, ceea ce nu s-a întâmplat din motive obiective.

De altfel, Lazăr/ Leon Asachi era un om cult, „spiritul cel mai competent al vremii sale”, el traducând – între altele – în românește, din literatura engleză preromantică, Nopțile lui Young, înainte de 1818, precum și Bordeiul indiienesc (La Chaumière indienne) al lui Bernardin de Saint-Pierre[11].

Să fi cunoscut Lazăr Asachi – și implicit Gheorghe Asachi – manuscrisul Țiganiadei mai înainte de fericita împrejurare a întâlnirii poetului cu Suzana Budai-Deleanu, amintită mai sus, din 1833?