Comunismul a murit ca un iepure (cap. 10)

Pe noi nu ne interesa tabloul lui Ceaușescu. El era doar o glumă, pusă deasupra tablei, de care noi nu ne sinchiseam.

Pe noi ne interesa școala, joaca afară, în recreație, faptul că veneam să învățăm și veneam să ne jucăm. Pentru că școala însemna să fim împreună și nu să fim comuniști.

Comunismul nu intra în ecuația minții noastre, chiar dacă noi eram pionieri, chiar dacă noi eram cu cravată, chiar dacă noi eram îndoctrinați, la Biologie, că ne naștem din maimuțe.

Însă noi eram oameni, nu maimuțe! Eram chiar copii…

Iar desenul de pe hol, cu „lanțul trofic”, nu avea nicio relevanță pentru noi, cum nu avea tabloul lui Ceaușescu, cel bucălat și pus deasupra tablei.

Am primit șnurul galben (comandant de detașament) în clasă. În fața clasei…

Asta înseamna că sunt comandantul clasei, un fel de Ceaușescu în miniatură…deși nu mă interesa Ceaușescu.

Însă Ceaușescu credea că mie îmi pasă de el, că eu „îl urmez” întru toate, „spre noi zări de progres și de imaginație”.

Dar șnurul acela, galben, cu două bobițe în vârf, pe care îl puneam pe piept, m-a făcut „responsabilul cu strângerea de fier vechi, hârtie, plante medicinale, sticle și borcane”. Și dacă eram „responsabil” cu strânsul…însemna că trebuie să dau exemplu.

Și dam exemplu! Dacă cineva aducea 5 kilograme de fier, eu trebuia să îl întrec. Trebuia să aduc 10! Fapt pentru care colindam gunoaiele în căutare de fier, lucru pe care îl fac oamenii sărmani de azi, care își caută pâinea de zi cu zi…prin gunoaie.

Aduceam la școală coada șoricelului și mușețel. Aduceam gheorghine și măceșe, bune pentru sirop. Aduceam, din duzi, frunză de dud, pentru ca să mănânce viermii de mătase, care se transformau în gogoși de mătase. Viermele fiind înăuntru…de unde unele, când le strângeai, se pătau cu sânge…

Trebuia să fii exemplu în toate, că d-aia te pusese partidul…comandant de detașament! Dar pe mine nu mă interesa partidul. Pe mine mă interesa să îmi fac norma. Să fac mai mult decât ceilalți, pentru ca să fiu dat exemplu sau ca să fiu un exemplu demn de urmat pentru clasa mea, care, la drept vorbind, era puturoasă rău în materie de strâns…și adus la școală.

Însă în clasa a 5-a, pe neanunțate, am fost scos în careul școlii…și eleva de clasa a 8-a, comandanta de unitate, care avea șnur albastru, în fața profesorilor și a elevilor…mi-a pus în piept un al doilea șnur: bleu deschis. Asta înseamna că ajunsesem „locțiitor al comandantului de unitate”.

Și dacă ajunsesem aici, atât „de sus”, însemna că „îmi făcusem treaba”, că eram „un om de nădejde” al țării și nu numai al țării, ci „al întregii lumi”.

Așa că m-am spetit și mai mult să aduc, să aprovizionez socialismul cu hârtie reciclabilă. Fapt pentru care m-am suit în pod și am luat cărțile tatălui meu și ale mătușii mele, ba și cărțile din podul vecinei noastre, când și-a refăcut ea podul…și le-am dus pe toate la școală. Le-am dus cu căruțul, că erau grele.

La fel am dus sticle și borcane, plus plante medicinale…pentru că șnurul bleu cerea „sacrificii” și chiar multă naivitate copilărească, de care școala profita cu abnegație, pentru că întreg sistemul politic era o escrocherie utopică.

Când „a căzut” comunismul l-am auzit prima dată la radio…Inițial am crezut cu toții că e o piesă de teatru. Era moda teatrului radiofonic și, adesea, auzisem tot felul de puneri în…audio, care presupuneau și zgomote, pași de cai, tot felul de pocnituri și rafale. Nu ne închipuiam că „chiar așa ar sta lucrurile”.

Însă când am deschis televizorul…și, apoi, când i-am văzut pe capii comunismului, pe cei doi (noi credeam că sunt doar ei!), împușcați ca niște iepuri, ca niște iepuri fricoși, atunci am realizat că bucuria se petrece, că începe o altă lume, că nu mai avem nevoie de comunism ci de libertate, de multă libertate, pe care nu știam că vor veni alții să ne-o fure.

Mergeam prin curte plin de libertate. Pe stradă…plin de libertate. La școală: plin de libertate. Nu mai trebuia să mă duc la costum…dar jucam același fotbal, același handbal, același tenis de masă, cu cele două surori „pocăite”.

Ceaușescu a coborât de pe perete la coș…că acolo se aruncă toți închipuiții istoriei. Toți cei care se cred de neînlocuit…când ei sunt niște nulități celebre.

Apoi, Dumnezeu m-a scos din neștiință și mi-a dat să Îl cunosc. M-am tot schimbat, m-am tot înnoit…Am început seminarul, m-am îmbrăcat din nou la costum…însă mi-am dat seama că treaba asta politică, comunismul, deși cu capul tăiat, a rămas în oameni. Că unii oameni, foarte mulți, opun rezistență la nou, se opun schimbării, și le place tot statul la rând la pâine, tot turnătoria, tot favoritismul, tot servilismul, tot să fie câte un mic ceaușescu, câte un mic dăscălescu, câte un mic bobu…

Astfel am înțeles că iepurele comunist, utopia egalității și a prosperității, marea noastră închipuire de sine a făcut pui. Că comunismul e, de fapt, o mare și bătrână iepuroaică, o babă comunistă de iepuroaică și că în România, țara mea de jale, țara mea de dor, iepuroii comuniști, cei care s-au tupilat pe sub comuniști, se erijează acum în democrați, fac capitalismul să plesnească, fac drepturi europene, fac rachete în cosmos.

Ce să facem însă cu atâți iepuroi? Cine mai ni-i omoară și pe ăștia? Sau iepuroii trebuie să trăiască fericiți…până la adânci calamități?

Până atunci vom face referendum pentru câini. Pentru orice fel de câini. Pentru ca să vedem, să constatăm, să admitem, dacă ei vor fi sterilizați, ultragiați sau decapitați. Însă cum românii sunt băieți buni cu câinii…dar și cu iepuroii…cred că o vor da la pace cu ambii…Și ne vom mânca unii pe alții până la adânci așteptări.