Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

       Atenție teologică

*

(cap. al 12-lea)

***

E întrebarea pe care mi-am pus-o după ce am citit cartea papei Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret[1].

Căci, la Bibliografie, autorul a afirmat că „această carte presupune o exegeză istorico-critică…[dar] dorește să depășească această metodă, mergând spre o interpretare teologică[2].

De ce însă a preferat criticismul și nu  interpretarea teologică?

Pentru că papa, folosind metoda critică protestantă, n-a făcut decât să gireze metoda ca atare în defavoarea interpretării dogmatice și duhovnicești a Sfintei Evanghelii.

Căci atunci când vorbim despre o interpretare teologică, vorbim, de fapt, despre o interpretare dogmatică și duhovnicească a textelor evanghelice, care să arate unitatea dogmatică a învățăturii Bisericii, modul contemplativ, mistic de înțelegere a textelor cât și unitatea interioară, coerența de adâncime a Sfintei Scripturi.

Interpretarea teologică nu se îndoiește de amănuntele teologice ale Scripturii ci le vede adâncul lor duhovnicesc, experimental.

Așadar, care a fost motivul pentru care papa și-a auto-negat funcția sa teologică, preferând o interpretare criticistă, filosofică, distantă față de texte?

În Cuvânt-înainte, papa Benedict afirmă că „punctul pe care se sprijină cartea mea: [este] o viziune a lui Isus prin prisma comuniunii Sale cu Tatăl, care este de fapt centrul personalității Sale, fără de care nu putem înțelege nimic și, pornind de la acest lucru, El este prezent și pentru noi, cei de astăzi”[3].

Cu alte cuvinte, autorul ne propune un Iisus al Tatălui, Care are un mesaj de la Tatăl și mesajul Tatălui, bazat pe comuniunea cu Tatăl, este centrul propovăduirii Sale.

Din p. 24 a ediției românești, aflăm că disputa papei din această carte e cu Adolf von Harnack. Pentru că acela a spus „că mesajul lui Isus ar fi mesajul Tatălui, în care nu este loc pentru Fiu, iar cristologia ar fi, prin urmare, străină mesajului lui Iisus”[4].

Însă autorul subliniază că Iisus poate vorbi despre Tatăl tocmai pentru că „El este Fiul și se află în comuniune filială cu Tatăl. Dimensiunea cristologică, adică misterul Fiului ca revelator al Tatălui, această „cristologie” este prezentă în toate cuvintele și faptele lui Isus”[5].

Ne întoarcem la Cuvânt-înainte și aflăm că papa Benedict consideră „metoda istorico-critică…[drept] una dintre dimensiunile fundamentale ale exegezei, dar [care] nu epuizează misiunea de interpretare”[6].

Dar el s-a folosit de această metodă pentru „exactitatea”[7] ei, deși metoda nu poate produce exactitate ci doar opinii subiective.

În momentul când cineva e plin de har și de sfințenie și are luminări dumnezeiești cu privire la un text scriptural sau patristic, comentariul nu e doar unul personal ci și plin de obiectivitate dumnezeiască.

Pe când, în ceea ce privește metoda istorico-critică, care îmbină cunoștințele istorice cu cele filologice, nu aveam de-a face decât cu cea mai mare subiectivitate, pentru că orice autor alege anumite date, pe care le prezintă ca veridice, în detrimentul altora.

Cu toate acestea, autorul s-a folosit de metodă, pentru a scoate în evidență ceea ce Vatican II a numit „exegeză canonică”[8]. Iar prin sintagma amintită, romano-catolicismul vrea să prezinte un mod de a citi Scriptura, în care „citirea textelor individuale ale Bibliei [se face] în contextul întregului[9].

Numai că o citire integralistă a Scripturii, ca aceea patristică, e o citire duhovnicească. Adică teologică. Prin care Sfinții Părinți au văzut adâncimi duhovnicești uluitoare în mici versete ale Scripturii și corelații profunde între ele, pentru că aveau o perspectivă teologică profundă asupra vieții Bisericii, ei tâlcuind Scriptura ca pe o parte organică a Tradiției.

Tocmai de aceea Sfinții Părinți își găseau puncte de legătură între ei și între ei și viața Bisericii, bazate pe aceeași experiență teologică și eclesială.

Dorința papei, de a se întoarce la o interpretare integralist-organică a Scripturii, are drept premisă încrederea sa în Evanghelii[10]. În deplinătatea adevărului lor. Pe care istoriciștii nu o au.

Numai că, dorind să rămână tributar perspectivei istorice, autorul rămâne la Iisus-ul „istoric” al Evangheliilor, pentru a arăta că Iisus „este o figură convingătoare și care are un sens din punct de vedere istoric”[11].

Și pentru ca oamenii să nu creadă că e vorba despre „un act magisterial”[12], adică o carte cu dogme papale, papa Benedict afirmă că aceste rânduri sunt „expresia căutării mele personale…[fapt pentru care] oricine este deci liber să mă contrazică[13].

Dar dacă spunea că sunt „expresia unui act magisterial”? Atunci istoricismul negaționist protestant devenea dogmă romano-catolică.

Scrisă între 2003-2006, cartea de față însă e o interpretare liberă a unor pasaje evanghelice. Chiar liberalistă uneori.

Are foarte puține referințe patristice, dar papa se raportează la diverși teologi catolici, protestanți, ortodocși sau evrei, care propun perspective personale despre Hristos și propovăduirea Sa.

Din ceea ce autorul a numit depășire a istoricismului, vreau să dau 7 exemple din carte. Care mie mi-au plăcut.

Primul se referă la Botezul Domnului. Apa Botezului Domnului, potrivit iconografiei ortodoxe, este ca „un mormânt lichid, sub forma unei peșteri întunecoase, semnul iconografic pentru Hades, infern ori iad. Coborârea lui Iisus în acest mormânt lichid, care îl cuprinde cu totul, este anticiparea coborârii în iad[14].

Citind teologic Icoana ortodoxă a Botezului Domnului, papa a intuit corect că apa Iordanului, atunci, are și dimensiunea de a prefigura coborârea Lui la Iad. Aceasta e o citire teologică, duhovnicească a Icoanei dar nu cred că îi aparține papei ci teologilor ortodocși.

Al doilea exemplu îl avem cu ocazia discuției despre întreita ispitire a Domnului. Esența ispitirii, spune papa Benedict, „este darea la o parte a lui Dumnezeu, care, după toate cele care ne par importante în viață, trece pe locul al doilea, asta dacă nu devine de prisos și chiar deranjant[15]. E tot o interpretare teologică, pentru că merge la esența problemei și nu se oprește la ce I-a propus Satana să facă.

Al treilea exemplu: diavolul văzut ca teolog, ca teolog care răstoarnă teologia, după cum îl prezentase și Soloviov[16].

În p. 76, fericirile evanghelice sunt văzute ca expresie a uceniciei.

În p. 107, autorul înțelege că centralitatea lui Hristos, din mesajul Său evanghelic, înlocuie funcția religioasă a sabatului.

În p. 108, subliniază faptul că „Biserica a preluat funcția socială a sabatului”, pe când în p. 120, autorul remarcă cum că „Isus nu ni se prezintă nici ca rebel, nici ca liberal, ci ca un interpret profetic al Torei, pe care El nu o anulează, ci o împlinește”.

Cu toate aceste sublinieri sau concluzii teologice, cartea papei Benedict nu face pasul spre o citire integralistă a Scripturii ci rămâne una contextuală, cantonată într-o interpretare teologică specifică începutului secolului al XX-lea.

Ba, mai mult, exegeza sa istoricistă nici măcar nu ajunge să se intersecteze cu vreo dogmă a Bisericii, reliefările teologice ale textelor fiind insulare.

De la un dogmatist acest lucru pare imposibil și, cu atât mai mult, de la un papă.

Pentru că autorul ne prezintă pasajele evanghelice când ca unor neofiți, când ca unor teologi specializați, dar fără să interpreteze dogmatic persoana și viața Domnului, El fiind mereu un Iisus „istoric”, poate „mult prea istoric”.


[1] Joseph Ratzinger/ Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, trad. din lb. germ. de Alexandru Mihăilescu, Ed. Rao International Publishing Company, București, 2010, 344 p.

[2] Idem, p. 306.

[3] Idem, p. 9.

[4] Idem, p. 24.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 11.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 13.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 15.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 17.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 33.

[15] Idem, p. 40.

[16] Idem, p. 46.

Did you like this? Share it: