Iubiții mei,

ultima rugăciune de taină a ierarhului sau a preotului la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur vorbește despre faptul că Hristos este „plinirea Legii și a Prorocilor” [Liturghier, ed. BOR 2012, p. 199]. Că Hristos, Cel profețit, a venit și a împlinit tot ce au spus Profeții despre El și tot ce a spus Legea Sfântului Moise despre El. Implicit, El a împlinit toată tipologia Cortului și a Templului sfânt, care vorbea despre El și despre Maica Lui.

Pentru că ieri am pomenit-o pe cea care e adevărata Sfântă a Sfintelor, adică pe Maica Domnului. Ea e chivotul și Sfânta Sfintelor, care a purtat pe Dătătorul Legii, adică pe Fiul întrupat.

Însă toate cele făcute de Fiul pentru noi le-a făcut împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și nu singularizant. Nu de unul singur.

De aceea vorbim despre Prea Sfânta Treime, despre Dumnezeul nostru trinitar, ca despre fundamentul duhovnicesc și dogmatic al Dumnezeieștii Liturghii și al tuturor Tainelor și slujbelor Bisericii.

Pentru că toate încep cu Treimea. Binecuvântând Treimea, ca la Sfânta Liturghie [Idem, p. 135].

Sau pe Dumnezeul nostru, într-o perspectivă vechitestamentară, ca la Laudele Bisericii (Vecernie, Utrenie etc.), care vorbește despre unitatea lui Dumnezeu, unitate care nu exclude trinitatea persoanelor.

Pentru că noi am aflat de la Fiul că Dumnezeu e Treime. El ne-a revelat acest mare și sfânt adevăr al mântuirii noastre.

Pentru că El S-a întrupat și a plinit toată rânduiala Părintelui Său [Idem, p. 199]. Adică toată iconomia mântuirii. Iar Dumnezeiasca Liturghie este o retrăire, o reactualizare mistică a întregii iconomii a lui Hristos pentru noi, de la întruparea Sa și până la înălțarea Sa la dreapta Tatălui.

Când tămâiem Sfintele Taine și spunem „Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule” [Idem, p. 196], vorbim despre faptul că ultima arătare a Sfântului Potir credincioșilor, înainte de a fi dus la Proscomidiar (acolo unde am pregătit Cinstitele Daruri), vorbește tocmai de Înălțarea Lui la cer.

Și după ce am făcut toate cele tainice/ mistice ale iconomiei noastre, de la Nașterea și până la Înălțarea Lui, fiind conștienți de săvârșirea liturgică și mistică a rânduielii/ iconomiei lui Hristos, ne rugăm Lui să „umple de bucurie și de veselie inimile noastre” [Idem, p. 199], acum și pentru veșnicie.

Pentru că noi ne-am umplut de cuvintele Lui, de El, Cel euharistic, de vederea feței Lui iconice, de vederea Lui în confrații noștri, de bucuria și pacea Sa cele dumnezeiești.

Toate la Dumnezeiasca Liturghie!

Pentru că citirea și înțelegerea cuvintelor lui Hristos e trinitară. Nu Îl înțelegem pe El și cuvintele Sale ca fiind rupte de persoana Tatălui și de cea a Duhului Sfânt și de toată lucrarea Lor în mântuirea noastră.

Ci noi Îl vedem pe Hristos, întotdeauna, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Îl vedem pe Hristos ca Dumnezeu și om, Dumnezeu adevărat și om adevărat, în Care cele două firi ale Sale se întrepătrund în El în modul dogmatizat la Calcedon, pentru că El e Fiul Tatălui, dimpreună Dumnezeu cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

La fel, când ne împărtășim cu Hristos euharistic, nu Îl vedem separat de Tatăl și de Duhul Sfânt, pentru că El ne aduce în noi slava Prea Sfintei Treimi.

Și orice ecfonis al Liturghiei este trinitar.

Îmbrățișarea frățească, din fața Crezului, e trinitară: ne sărutăm de trei ori pe umeri.

Pentru că numai în harul Treimii Îl putem mărturisi pe Dumnezeul treimic.

Și tocmai de aceea suntem în slujire, pentru că suntem în comuniune cu Dumnezeu, Care e Treime de persoane și Care ne cheamă și pe noi la relații profunde, duhovnicești și nu seculare.

Relațiile seculare sunt interesate. Sunt cu păcat.

Cele duhovnicești urmăresc binele profund, mântuitor al semenului nostru.

De aceea ne rugăm în Rugăciunea amvonului ca Domnul să îi sfințească pe cei care nădăjduiesc întru El [Idem, p. 198], pentru că cei care nădăjduiesc în El, nu se încred în ei.

Și El trimite „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” [Ibidem] în sufletele și în trupurile noastre, pentru că El dăruiește har, care înseamnă însănătoșirea, curățirea, înfrumusețarea noastră.

Înainte de Tatăl nostru, ierarhul sau preotul are o rugăciune în care cere „împărtășirea cu Sfântul Duh” [Idem, p. 182]. Bineînțeles nu o împărtășire de persoana Sfântului Duh ci de harul Sfântului Duh.

Însă harul nu e doar al Sfântului Duh, ci al întregii Treimi. De aceea, când auzim pomenirea unei persoane dumnezeiești, trebuie să știm că ea este întotdeauna cu celelalte două.

Nu e doar Sfântul Duh pomenit, ci, prin pomenirea Lui, înțelegem totodată și pomenirea Tatălui și a Fiului, pentru că Treimea e nedespărțită, e unitară, e deoființă.

La noi, oamenii, fiecare om are o parte din ființa umană. Toți suntem oameni dar numai împreună, toți oamenii care au existat și vor exista, suntem…umanitatea.

La Dumnezeu însă, ființa Dumnezeirii nu este împărțită după numărul persoanelor dumnezeiești ci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au aceeași ființă în comun. De aceea spune Crezul că persoanele dumnezeiești sunt deoființă. Ele au aceeași ființă dar sunt trei persoanele care au aceeași ființă.

Iar Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Sfântul Duh, ambele persoane dumnezeiești, Fiul și Duhul, avându-Și originea din Tatăl, fără ca prin asta Fiul și Duhul să fie posterioare existenței Tatălui sau mai mici decât Tatăl.

Paradoxul fără seamăn al existenței mai presus de existență al Preasfintei Treimi e că toate persoanele sunt necreate, egale și au ființa în comun din veci și pentru veci, chiar dacă Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Sfântul Duh.

Iar noi cerem harul Treimii, pentru ca să avem îndrăznire către Dumnezeu, pentru a nu avea parte de osândă [Idem, p. 182]. De osânda veșnică.

Îndrăznire care înseamnă milostivire a lui Dumnezeu față de noi.

Prin harul Treimii avem Sfânta Euharistie.

Trimiterea harului Duhului, de către Tatăl, peste Cinstitele Daruri înseamnă a primi în ele, după transfigurarea lor, pe Hristos [Idem, p. 176]. Pe Hristos, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt.

Dacă Hristos e văzut fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, atunci El devine mai mult om, un propovăduitor al istoriei remarcabil dar Care nu ne transfigurează. Care nu ne dă să avem comuniune cu Treimea, ci comunitățile aeclesiale care Îl văd astfel, care nu au de-a face cu Biserica, ni-L propun, la modul singularizat, ca Mântuitor subiectiv.

Dacă nu ni-L propun pe Hristos rupt de Treime, atunci ni-L propun pe Duhul rupt de Treime și avem de-a face cu manifestări fals spiritualiste, fals penticostale.

Filioque distruge însă Treimea.

Face din Tatăl și din Fiul „o persoană indeterminată”, care „L-ar purcede” pe Duhul.

Dar Duhul purcede de la Tatăl și nu de la Tatăl și de la Fiul!

De aceea, Treimea Bisericii și legătura cu Ea asigură o perspectivă reală a mântuirii noastre. Dumnezeul Ortodoxiei e Dumnezeul trinitar al Revelației și al Tradiției Sfinților Părinți. Ieșirea din raportarea totală la Dumnezeul Bisericii înseamnă o ieșire din relația cu El.

Pentru că Dumnezeu a vrut să Îl cunoaștem într-un anume fel și dorește ca acest fel scripturalo-patristic să fie păstrat necorupt în Biserica Lui.

Însă noi Îl cunoaștem pe Dumnezeul treimic din cărțile Tradiției, din Sfintele Icoane, din slujbele Bisericii. Noi Îl cunoaștem iubindu-L pe El și slujindu-I Lui așa cum L-au slujit și iubit și Părinții noștri acum 2.000 de ani. În esență nimic nu s-a schimbat în Biserică, pentru că trăim și slujim în același har necreat și veșnic al Prea Sfintei Treimi.

Oamenii au alte facilități acum, au alte performanțe tehnologice, alt standard de viață…dar nu și altă credință în Biserica Ortodoxă.

Pentru că noi nu avem ce schimba în materie de credință și de iubire!

Iubirea și credința sunt cele dintru început, cele cu care am fost umpluți, cele pe care le-am învățat de la Dumnezeu  și nu avem altceva de făcut decât să rămânem în ele.

De aceea ne bucurăm să-I spunem Lui: „cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale” [Idem, p. 172].

Și acestea chiar se petrec în viața noastră!

Pentru că oriunde suntem în fața lui Dumnezeu și Îi slujim Lui. El e cu noi peste tot. Și, simțit în mod abundent, El e acolo unde Îi slujim Lui, Celui plin de slavă.

De aceea, după fiecare slujbă, cu precădere după Dumnezeiasca Liturghie, ies obosit de slava Lui și de măreția înțelegerilor și a simțirii Sale.

Dumnezeu ne extenuează mental și fizic prin frumusețea și slava Lui și nu prin frică!

Frica de Dumnezeu ne pogoară în smerenie și în vedere de sine.

Pe când frica demonică, panica interioară, e ispitire demonică, pentru că nimic ce ne tulbură nu e de la Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să mulțumim Prea Sfintei Treimi, Celei care „dintru neființă la ființă” ne-a adus pe noi și după ce am căzut în păcat iarăși ne-a ridicat, până ce ne-a suit la cer și ne-a dăruit Împărăția ce va să vină [Idem, p. 172], ce se va instaura în toată creația transfigurată!

Să mulțumim Dumnezeului nostru treimic clipă de clipă, pentru că, deși e slujit de „mii de Arhangheli și zeci de mii de Îngeri” [Ibidem], El primește, în marea Sa milostivire, Liturghiile noastre [Ibidem], făcute cu multe scăderi, cu multe neputințe, „în sfântul, cel mai presus de ceruri și duhovnicescul Său jertfelnic” [Idem, p. 181].

Căci a Lui „este Împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor” [Idem, p. 183] Amin!

Did you like this? Share it: