Motivul pelerinajului la morminte este unul preromantic și romantic. Îl regăsim și în poezia lui Asachi și Alexandrescu.

Motivul elegiei sepulcrale

„poate fi întâlnit la preromanticii secolului al XVIII-lea și chiar la romanticii din secolul următor. În 1722, Thomas Parnell[1] publică o elegie noctură [A Night-Piece on Death][2], Richard Blair tot o elegie: Mormânt (1743)[3].

[Aceștia se numără printre poeții preromantici cunoscuți ca The Graveyard Poets[4].]

Urmează apoi Meditațiile printre morminte (1748) de J. Harvey, și Elegie scisă într-un cimitir de țară (1751)[5], a lui Th. Gray[6]. Cea din urmă va fi imitată de Asachi.

Cu Legouvé (La sépulture, 1801)[7], Delille[8] (L’imagination, 1806)[9] și Ugo Foscolo[10] (I sepolcri, 1807)[11], meditația pe tema mormintelor depășește vechile ei tipare. […]

Lirica noastră romantică împrumută însă și tema tânărului stins în floarea vârstei, cultivată de Chénier[12] (La jeune captive)[13] și Lamartine[14] (Le poète mourant[15])”[16].

Unii dintre autorii citați mai sus sunt clerici, ca preotul irlandez Thomas Parnell sau abatele Jacques Delille, despre care Călinescu spunea că erau pline bibliotecile boierilor români cu scrierile lui.

Am putea afirma, prin urmare, că Vasile Aaron – care studiase Teologia și Dreptul – își construiește poemul pe o temă preromantică și romantică ce fusese deja consistent explorată și exploatată poetic în Apus.

Vastitatea poemului său, deși nu este o reușită stilistică de la cap la coadă (poate că autorul ar mai fi lucrat la el, dacă ar mai fi trăit), este totuși cea mai semnificativă realizare în literatura română pe această temă.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât poetul nu a recurs la imitații după modele străine, ci la fondul literar autohton, din care a preluat motivele și imaginile poetice pe care le-a dezvoltat în versurile sale.

Mergând mai departe cu analiza poemului său, autorul expune viziuni sepulcrale de un macabru grotesc.

Reporta are parte de vederea unor scene oribile, care se petrec în mormintele din pământul acum făcut transparent pentru el: contemplă atât rămășițele celor morți de multă vreme, cât și pe ale celor înhumați recent.

Și într-un caz, și în celălalt, Aaron nu face economie de detalii care inspiră oroare, dar care sunt puse în slujba moralei, pentru că ele au rolul de a demonstra nimicnicia vieții umane și a lumii materiale și de a-l înstrăina pe cititor de vicii și de aplecarea spre desfătări contrare principiilor creștine.

Mormintele vechi erau pline de șoareci, de broaște râioase și de șerpi care își făceau cuibul în tigvele goale: Sună căpățâna ca o oală spartă./ Vai, ticăloșie! Vai, lume deșartă!/ Așa ne grigești, răpindu-ne moartea!/ Aceasta ni-i starea, norocul și soartea!.

Cele noi, de asemenea, terifiază pe tânărul privitor și ignorantul, până de curând, al acestei realități post-mortem.

După această aventură care privește subteranele, răsună din nou refrenul: toate sunt deșertăciune/ Toate prav, cenușe, toate stricăciune./ Ca iarba răsar, să topesc ca ceara/ Când, aproape stând, o topește para.

Îndemnul în sine, de a privi înăuntru în morminte este unul vechi-patristic.

Sfinții Părinți recomandau adesea vizitarea cimitirelor și meditația lângă morminte, dar și reflecția care să coboare chiar în interiorul mormintelor și să admire acolo slava omenească.

Sigur, recomandările acestea îi vizau în primul rând pe monahi, dar nici creștinii obișnuiți nu erau excluși.

Reamintim apoftegma Sfântului Vasile cel Mare, care a străbătut veacurile: Adevărata filosofie este cugetarea la moarte.

Tânărul Reporta, călător prin cimitir și privitor chiar în străfundurile pământului, remarcă, precum Iov odinioară:

Foarte rău îmi pare că mă văz născut
Și cu lapte dulce de maică păscut.
De nu mă nășteam, nu-mi vedeam perirea,
Fiindcă atunci îmi lipse simțirea.

Iar născut fiind, trebuie să mor
Fiind, ca și alții, și eu muritor.
Cunosc unde lumea vrea să mă trimită
Îmi văzui polata [cămara] mie rânduită.

Bătrânul însoțitor întregește semnificațiile: lumea e amăgitoare,/ Având tinse multe curse vânătoare.

Dintre acestea, periculoasă este sumeția, pentru că datorită ei omul nu mai e capabil să își vadă sfârșitul și trăiește în lume fără Dumnezeu.

Despre lumea care întinde curse avem de asemenea pagini multe în literatura veche, la autorii deja amintiți.

După care periplul acesta ia sfârșit și urmează alte dezvoltări narative.


[16] George Sorescu, Gh. Asachi, Ed. Minerva, 1970, p. 166.

Did you like this? Share it: