Asachi: dulceața italiană a limbii române [2]

Încercarea lui Asachi de a acomoda liricii românești ritmurile poeziei italiene nu s-a soldat cu un eșec total.

Muzica limbii și a versurilor italiene, a celor clasice, în general, cu care s-a familiarizat Asachi în timpul studiilor din Polonia și Italia, au condus până la urmă la compunerea câtorva piese poetice care, originale sau imitații, au constituit mai târziu un punct de plecare pentru un poet cu care Asachi și pașoptiștii nu se compară.

Acesta este Eminescu, cel care a știut să culeagă și din paginile lor tot ce era în măsură să îi inspire dezvoltarea poeziei, atât în plan prozodic, cât și poetic-vizionar.

Poemele lui Asachi la care ne referim sunt La Italia, Alvir către a sa miniatură, Primăvara, Imnul moldovenilor la anul nou 1836 și Satiră asupra omului.

Imnul moldovenilor la anul nou 1836 ni se pare că l-ar fi putut inspira pe Eminescu pentru o poezie de tinerețe, Numai poetul, dar care poartă în nucleu o credință stabilă a tânărului geniu:

Din sânul timpului
Ce zboară răpede
Preste noian,
Derează-atomul
Și către miile
Adaoge-un an.

Acuma îngerii
Lină menitu-ni-au
Ferice trecere
Către liman.

În sfera patriei
Petrec Luceferii
Curs strălucit;
Cu focul razelor
Pre toate stelele
A tunecit. [etc]

(Asachi, Imnul moldovenilor la anul nou 1836)

 *

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.

(Eminescu, Numai poetul)

Sigur, creația lui Eminescu o depășește cu mult și în idei, și în expunerea poetică, pe cea a lui Asachi, dar se poate cea din urmă să-i fi servit, ca punct de plecare în dezvoltarea propriei sale viziuni, lui Eminescu, cel care avea 18 ani atunci când a scris-o.

Observăm, de asemenea, în poezia lui Asachi, metafora care subliniază lumina impunătoare a Luceferilor, care Cu focul razelor/ Pre toate stelele/ A tunecit.

Imaginea poetică provine din Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare și a fost prelucrată și inserată în operele lor de către Antim Ivireanul (Didahii) și Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică), după cum am arătat și altădată, dar reamintim.

Textul de la Sfântul Vasile cel Mare este acesta:

„Dar numai ce se arată la orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, chiar când este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul deasupra pământului a pus pe fugă întunericul, a întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul pământului, ca până atunci era îngheţat şi dens, l-a topit şi l-a împrăştiat”[1].

La Antim, într-o pagină de poezie, se vorbește despre soarele care „stinge cu lumina lui toate celialalte lumini”[2] și despre Maica Domnului, care „aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că, cu lumina sfinţeniei, stinge celelalte stele”[3].

Dimitrie Canrtemir utiliza, de asemenea, această imagine plastică: „soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face”[4].

Gh. Asachi și-ar fi putut-o însuși, așadar, din mai multe surse, dintre care mai probabile sunt cele bisericești.

Luceafărul eminescian este anunțat de câteva strofe asachiene:

Atinsă-i fi de mânele
Doritei doamne mele
Și te-or privi luminele
Acelor vie stele.

/…/

Și mie lin Luceafărul
Din ceri va să-mi străluce,
Când dulce-a fi de-o patimă
Aminte a-și aduce.

(Alvir către a sa miniatură)

În afară de aceste două strofe, poezia lui Asachi nu are mai nimic în comun cu Eminescu.

De asemenea, despre o altă poezie (neoanacreontică) a lui Asachi se poate spune că premerge sau anunță dezbaterile poetico-filosofice asupra timpului, din versurile lui Eminescu:

De-acum nu cade turbure
Apa din stânci în văi,
Râul cu line murmure
Curge pre-a sale căi.

Că-s toate aice trainice
Anul ne-arată chiar [clar],
Stelile apuindu-se
Din nou în ceri răsar,

Și în căzuta epohă
Se-nnoiesc toate iar.

 (Primăvara)

Ne amintește de cunoscutele versuri eminesciene:

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare
.

(Luceafărul)

Dar încă de și mai multe variante manuscrise, apărute ulterior în Postume

Din nou, se observă cu ușurință că Eminescu a dezvoltat aceste incipiente gânduri filosofice asachiene în viziuni poetice mult mai vaste și mai complexe.

În poemul lui Asachi La Italia[5] se găsește sămânța viitorului, dar și mult mai vastului și complicatului Memento mori eminescian[6].

Ruinele din poezia lui Asachi au fost dezvoltate la scara panoramei deșertăciunilor. Eminescu a știut, însă, să desprindă din versurile asachiene altceva, magnific, și să conceapă un poem de negândit de către înaintașul său.

Din punct de vedere prozodic, Eminescu urmează modelul poemului La Italia.

Dar și anumite nuanțe retorico-vizionare de la Asachi îl inspiră spre a-și crea propriile tablouri pe Eminescu.

Încercăm să punem în paralel doar câteva strofe care să ilustreze transferul ideatic și vizual:

Vă urez, frumoase țărmuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mări gemeni, împărțite de-Apenin,
Unde lângă laurul verde crește-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,
Undre mândre monumente ale domnitoarei ginte
Înviază mii icoane la aducerea aminte!

 /…/

 Pe a Tibrului șes Roma tăbărâtă-i ca un munte
Din palaturi surupate și mormânturi adunat,
Între care Capitolul o căruntă nalță frunte
Ce de barbari și de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vânta [faima] Greciei ș-a Romei îmi arată la privire.

(La Italia)

 *

 Râul sânt ni povestește cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbată-n visuri, cari-alunecă în zbor,
Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei raze,
Nalță zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.

Și în templele mărețe –­ colonade-n marmuri albe ­–
Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe
Ș-ale preoților cântec sună-n arfe de argint ­–
Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,
Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună;
Și sălbatic se plâng regii în giganticul mormânt.

/…/

Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari ­ – ș-apoi se pierde
În cetatea ce-n văi doarme ­ – miticul Ierusalim.

/…/

O, lăsați să moi în ape oceanici a mea liră!
Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,
Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;
Să înalț munții Greciei, scânteind muiați de soare,
Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare
Și cu stânci încremenite printre nouri de purpur. /…/

Astfel Grecia se naște din întunecata mare.
Poartă-n ceruri a ei temple ș-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit;
Din coloanele de dealuri se întind văile pline
De dumbrave, de izvoare și de râuri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgări de granit.

(Memento mori)

Dacă Asachi rememora și elogia nostalgic măreția trecută, antică și renascentistă, a Romei, Eminescu găsește prilej să evoce…toate civilizațiile mari ale lumii, completând însă această evocare cu o concluzie care se înscrie într-o îndelungată tradiție poetică românească: deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte.

În fine, poemul asachian Satiră asupra omului, o imitație după Boileau, cum spune autorul, credem că a reușit să-și transmită ritmurile și rostirea convingătoare a indignării Satirelor lui Eminescu, adică Scrisorilor lui.

Poemul lui Asachi este destul de lung și renunț la a mai oferi exemple, mai ales că versurile asachiene nu au mai nimic în comun cu cele ale lui Eminescu din punct de vedere al dezvoltării ideatice.

Ceea ce credem că i-ar fi putut atrage atenția lui Eminescu este cadența retorică și perfecțiunea metrică a versului lung, pentru care el a căutat modele, dar erau practic inexistente în literatura română.

Nici Heliade, nici Bolintineanu, nici Alexandrescu nu au putut să-i fie de ajutor, în această privință, lui Eminescu, cel care: De mult mă lupt cătând în vers măsura,/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,/ Ca s-o aștern frumos în lungi șiraguri,/ Ce fără piedeci trec sunând cezura (Iambul)[7].

Comparația lui Eminescu are în vedere atât dulceața limbii, cât și…geometria fagurelui: adică perfecțiunea metrică.

Fără îndoială, această cadență dulce a versului a învățat-o Asachi din poezia clasică și cu precădere din cea italiană. S-a spus că Petrarca i-a fost maestru.

Din nefericire, însă, numărul poemelor asachiene în care ideea și ritmul se îmbină într-un mod fericit, tinzând să atingă geniul, este redus.

Am putea chiar afirma că, în plan poetic, o contribuție majoră a lui Asachi se rezumă la poemele și sugestiile dăruite lui Eminescu. Deși importanța literară a lui Gh. Asachi, în contextul vremii sale, rămâne de analizat cu luciditate, indiferent de aprecierile mai mult sau mai puțin măgulitoare la adresa talentului și a originalității sale.


[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.144.

[2] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19.

[3] Ibidem.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 178.

Istorie 4. 20

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

25. Raportările teologice ale Lect. Dr. Alexandru Mihăilă

Luăm în discuție ed. Nemira, 2011[1]. Care reprezintă o culegere de 103 articole publicate în ziarul Lumina.

În articolul introductiv, autorul consideră, în mod just, că trebuie să ni-i asumăm pe Sfinții Părinți ai Bisericii de la început și până în contemporaneitate, pentru că perioada patristică nu se termină odată cu Sfântul Ioan Damaschin[2] și restaurează adevărul despre Sfinții Augustin și Ieronim, pentru că numai Biserica Ortodoxă Română se poziționează față de ei ca față de Fericiți[3]. Însă cum noi nu îi avem decât pe ei ca Fericiți în calendar, e ca nuca în perete această titulatură.

În n. 1, p. 8, Mihăilă afirmă faptul că Theodoret de Cyr nu e Sfânt. Însă el e Sfânt al Bisericii. Numai la noi poartă titulatura de Fericit, ca și Augustin și Ieronim, și nu apare, în mod nedrept, în calendarul nostru românesc, după cum n-a apărut nici Sfântul Simeon Noul Teolog până acum 2-3 ani.

E corectă raportarea autorului la Origen cât și la edițiile protestante și catolice[4]. Nu-l interesează „ecumenismul”[5], după cum nu mă interesează nici pe mine (adică diluarea granițelor dogmatice ale Bisericii), și e onest când spune: „aș pierde o grămadă de informații de calitate, dacă aș renunța la autori neortodocși, doar pentru că nu aparțin Bisericii pravoslavnice”[6].

Își consideră articolele cuprinse în această carte drept articole de popularizare a problematicilor vechitestamentare, scrise „într-un stil mai dezinvolt”[7].

E salutar faptul că d-l Mihăilă separă metoda istorică-critică de metoda teologică[8]. Pentru că a abdica de la metoda teologică și a ne apuca de criticism înseamnă a ne distanța de Sfinții Părinții și de modul lor de raportare la Sfânta Scriptură, adică de modul ortodox de a trăi și a înțelege Scriptura.

Însă când încep articolele cărții, constatăm că autorul folosește metoda critică în mod preponderent iar metoda teologică doar arareori. Iar în textele sale, concluziile teologice se pierd printre numeroase excursuri filologice, foarte bine documentate, dar care nu sunt baza pentru contemplare teologică.

Spre exemplu, în articolul Vechi și Nou, al doilea al cărții, concluzia teologică, cum că Ier. 31, 31-34 se referă nu la un legământ nou ci la transfigurarea celui vechi[9], vine după explicarea filologică a ce înseamnă legământ, fără nicio raportare la dimensiunea teologică a legământului. Concluzia teologică e scoasă din joben, pentru că ea nu rezultă din explicațiile filologice. Ea era preștiută de către autor și nu a fost demonstrată prin ce înseamnă legământ.

De aceea articolele Dr. Alexandru Mihăilă au explicații filologice paralele cu înțelegerile teologice, textul scriptural ca atare nefiind înțeles prin contemplație ci prin analiză filologică.

Autorul are dreptate când afirmă că Noul Legământ „interiorizează Legea”[10].

În p. 33, el se raportează, în mod corect, la canoanele Bisericii pentru a afla numărul de cărți al Scripturii. Dar constată că nu există o listă completă a lor la nivel canonic[11].

În p. 37, autorul atrage atenția că scriitorii NT nu au folosit doar Septuaginta ci, uneori, și textul masoretic. Și că „unele variante masoretice sunt mai mesianice[12] decât cele din LXX. Iar Sfinții Părinți au folosit textul masoretic deși au preferat Septuaginta[13].

În p. 43, Mihăilă neagă faptul că textul masoretic a fost corupt și susține că „frica Sf.[ântului] Iustin [Martirul și Filosoful în privința textului masoretic] nu se justifică[14].

Sunt de acord cu opinia Părintelui Ică jr. cum că Septuaginta e Vechiul Testament al Bisericii, pentru că astfel s-au raportat la ea foarte mulți Sfinți Părinți[15]. Asta nu înseamnă că excludem cu totul raportarea la WTT sau VUL. Lucru pe care îl constată și autorul, atunci când afirmă că Biserica a folosit ediția lui Theodotion pentru Daniel și nu Septuaginta[16].

E corectă însă afirmația că „Septuaginta trebuie recuperată la nivel liturgic, pentru că lecțiunile vechi-testamentare îi urmează[17]. Însă nimeni nu ne obligă să facem cercetare biblică doar pe Septuagintă, lucru pe care autorul îl știa și îl practică[18].

Da, Biblia sinodală a Bisericii noastre e un text „hibrid” și „neștiințific”[19]! Îmbină foarte multe ediții și nu merge pe niciuna până la capăt. Și e îngrijorător că am ajuns în această situație…să nu avem o ediție științifică completă.

Însă, din punctul meu de vedere, nici traducerea scripturală coordonată de Dr. Cristian Bădiliță nu ne duce la textul LXX, pentru nu e o traducere științifică acurată. Traducerea NEC, în enorm de multe părți, e infidelă textului grecesc sau încearcă să îmbine, ca și ediția sinodală, tradiția traducerilor cu evidența textuală, în detrimentul evidenței textuale. De aceea, ea nu „umple un gol resimțit de mult”[20].

Dimpotrivă, textul Scripturii grecești e încă netradus în limba română și traducerea lui ar însemna modificări teologice de substanță, la nivel teologic și cultual, pe care nu știu dacă suntem în stare, ca Biserică, să le manageriem.

Pentru că diferențele nu sunt mici…La fel stă treaba și în ceea ce privește cărțile de slujbă. Dacă pui textul grecesc în față și începi să traduci…diferențele sunt considerabile între ce avem în cult și ce texte ar trebui să avem.

Însă, cum nu avem un program iconografic deplin-tradițional în toate Bisericile noastre, și non-fresca sau non-icoana stau alături de pictura bisericească tradițională, tot la fel textul scriptural sau patristic netradus corect stă alături de traduceri aproximative ale lor.

Trebuie să înțelegem oarecum situația…și să ne punem problema, dacă credincioșii noștri pot accepta, așa, deodată, reveniri bruște la realitate.

 S-a putea întâmpla ca în Rusia, în secolul al 17-lea, unde patriarhul[21], care a vrut să corecteze cărțile de cult, după cele grecești și le-a îndreptat, a fost socotit „cel mai rău” dintre ortodocși.

Adică, din punct de vedere teologic și științific, oricând se poate traduce fidel Scriptura, în mod integral, după textele grecești. Problema e: cum explici credincioșilor diferențele dintre cum este și cum n-a fost bine până acum? Cum explici faptul că ani și secole la rând, ierarhia Bisericii a închis ochii și a perpetuat traduceri infidele ale Scripturii și ale cărților de cult? Asta e marea problemă! Și mai devreme sau mai târziu va fi marea problemă a tuturor Bisericilor Ortodoxe.

Sunt foarte de acord cu d-l Alexandru Mihăilă în ceea ce privește needulcorarea textului biblic: „cred că ar trebui să abandonăm falsa pudoare și să adoptăm varianta literală[22]. Atât la Scriptură cât și în cult cât și în traducerile patristice. „Doar așa cititorului i se dă de gândit” iar „notele de subsol…[sunt] neapărat necesare”[23].

În p. 64, autorul arată incongruența limitării inspirației numai la Scriptură. Citându-l pe Părintele Vasile Mihoc cu o definiție a inspirației dumnezeiești, autorul întreabă: „Oare doar cartea biblică este inspirată, pe când opera patristică nu? Dacă doar Biblia este inspirată, atunci o operă patristică, neinspirată, în ce relație se află cu lucrarea Duhului Sfânt? Dacă opera patristică, parte a Sfintei Tradiții, nu este inspirată, cum mai poate fi ea atunci „revelație”?!”[24].

Citând Patericul egiptean, autorul observă că un anumit Sfânt este numit „insuflatul de Dumnezeu bărbat”, de unde autorul trage concluzia judicioasă, cum că insuflarea nu are de-a face doar cu autorii Scripturii[25]. Pentru că trebuie să fim inspirați „pentru a înțelege și interpreta Scriptura”[26].


[1] Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte (vol. I), Ed. Nemira, 2011, 582 p.

[2] Idem, p. 8.

[3] Idem, p. 8-9.

[4] Idem, p. 9.

[5] Idem, p. 10.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 11.

[9] Idem, p. 28.

[10] Idem, p. 29.

[11] Idem, p. 33.

[12] Idem, p. 37.

[13] Idem, p. 40.

[14] Idem, p. 43.

[15] Idem, p. 44.

[16] Idem, p. 47.

[17] Idem, p. 51.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[22] Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte (vol. I), op. cit, p. 62.

[23] Idem, p. 63.

[24] Idem, p. 64.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 68.