Încercarea lui Asachi de a acomoda liricii românești ritmurile poeziei italiene nu s-a soldat cu un eșec total.

Muzica limbii și a versurilor italiene, a celor clasice, în general, cu care s-a familiarizat Asachi în timpul studiilor din Polonia și Italia, au condus până la urmă la compunerea câtorva piese poetice care, originale sau imitații, au constituit mai târziu un punct de plecare pentru un poet cu care Asachi și pașoptiștii nu se compară.

Acesta este Eminescu, cel care a știut să culeagă și din paginile lor tot ce era în măsură să îi inspire dezvoltarea poeziei, atât în plan prozodic, cât și poetic-vizionar.

Poemele lui Asachi la care ne referim sunt La Italia, Alvir către a sa miniatură, Primăvara, Imnul moldovenilor la anul nou 1836 și Satiră asupra omului.

Imnul moldovenilor la anul nou 1836 ni se pare că l-ar fi putut inspira pe Eminescu pentru o poezie de tinerețe, Numai poetul, dar care poartă în nucleu o credință stabilă a tânărului geniu:

Din sânul timpului
Ce zboară răpede
Preste noian,
Derează-atomul
Și către miile
Adaoge-un an.

Acuma îngerii
Lină menitu-ni-au
Ferice trecere
Către liman.

În sfera patriei
Petrec Luceferii
Curs strălucit;
Cu focul razelor
Pre toate stelele
A tunecit. [etc]

(Asachi, Imnul moldovenilor la anul nou 1836)

 *

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.

(Eminescu, Numai poetul)

Sigur, creația lui Eminescu o depășește cu mult și în idei, și în expunerea poetică, pe cea a lui Asachi, dar se poate cea din urmă să-i fi servit, ca punct de plecare în dezvoltarea propriei sale viziuni, lui Eminescu, cel care avea 18 ani atunci când a scris-o.

Observăm, de asemenea, în poezia lui Asachi, metafora care subliniază lumina impunătoare a Luceferilor, care Cu focul razelor/ Pre toate stelele/ A tunecit.

Imaginea poetică provine din Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare și a fost prelucrată și inserată în operele lor de către Antim Ivireanul (Didahii) și Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică), după cum am arătat și altădată, dar reamintim.

Textul de la Sfântul Vasile cel Mare este acesta:

„Dar numai ce se arată la orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, chiar când este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul deasupra pământului a pus pe fugă întunericul, a întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul pământului, ca până atunci era îngheţat şi dens, l-a topit şi l-a împrăştiat”[1].

La Antim, într-o pagină de poezie, se vorbește despre soarele care „stinge cu lumina lui toate celialalte lumini”[2] și despre Maica Domnului, care „aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că, cu lumina sfinţeniei, stinge celelalte stele”[3].

Dimitrie Canrtemir utiliza, de asemenea, această imagine plastică: „soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face”[4].

Gh. Asachi și-ar fi putut-o însuși, așadar, din mai multe surse, dintre care mai probabile sunt cele bisericești.

Luceafărul eminescian este anunțat de câteva strofe asachiene:

Atinsă-i fi de mânele
Doritei doamne mele
Și te-or privi luminele
Acelor vie stele.

/…/

Și mie lin Luceafărul
Din ceri va să-mi străluce,
Când dulce-a fi de-o patimă
Aminte a-și aduce.

(Alvir către a sa miniatură)

În afară de aceste două strofe, poezia lui Asachi nu are mai nimic în comun cu Eminescu.

De asemenea, despre o altă poezie (neoanacreontică) a lui Asachi se poate spune că premerge sau anunță dezbaterile poetico-filosofice asupra timpului, din versurile lui Eminescu:

De-acum nu cade turbure
Apa din stânci în văi,
Râul cu line murmure
Curge pre-a sale căi.

Că-s toate aice trainice
Anul ne-arată chiar [clar],
Stelile apuindu-se
Din nou în ceri răsar,

Și în căzuta epohă
Se-nnoiesc toate iar.

 (Primăvara)

Ne amintește de cunoscutele versuri eminesciene:

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare
.

(Luceafărul)

Dar încă de și mai multe variante manuscrise, apărute ulterior în Postume

Din nou, se observă cu ușurință că Eminescu a dezvoltat aceste incipiente gânduri filosofice asachiene în viziuni poetice mult mai vaste și mai complexe.

În poemul lui Asachi La Italia[5] se găsește sămânța viitorului, dar și mult mai vastului și complicatului Memento mori eminescian[6].

Ruinele din poezia lui Asachi au fost dezvoltate la scara panoramei deșertăciunilor. Eminescu a știut, însă, să desprindă din versurile asachiene altceva, magnific, și să conceapă un poem de negândit de către înaintașul său.

Din punct de vedere prozodic, Eminescu urmează modelul poemului La Italia.

Dar și anumite nuanțe retorico-vizionare de la Asachi îl inspiră spre a-și crea propriile tablouri pe Eminescu.

Încercăm să punem în paralel doar câteva strofe care să ilustreze transferul ideatic și vizual:

Vă urez, frumoase țărmuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mări gemeni, împărțite de-Apenin,
Unde lângă laurul verde crește-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,
Undre mândre monumente ale domnitoarei ginte
Înviază mii icoane la aducerea aminte!

 /…/

 Pe a Tibrului șes Roma tăbărâtă-i ca un munte
Din palaturi surupate și mormânturi adunat,
Între care Capitolul o căruntă nalță frunte
Ce de barbari și de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vânta [faima] Greciei ș-a Romei îmi arată la privire.

(La Italia)

 *

 Râul sânt ni povestește cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbată-n visuri, cari-alunecă în zbor,
Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei raze,
Nalță zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.

Și în templele mărețe –­ colonade-n marmuri albe ­–
Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe
Ș-ale preoților cântec sună-n arfe de argint ­–
Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,
Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună;
Și sălbatic se plâng regii în giganticul mormânt.

/…/

Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari ­ – ș-apoi se pierde
În cetatea ce-n văi doarme ­ – miticul Ierusalim.

/…/

O, lăsați să moi în ape oceanici a mea liră!
Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,
Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;
Să înalț munții Greciei, scânteind muiați de soare,
Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare
Și cu stânci încremenite printre nouri de purpur. /…/

Astfel Grecia se naște din întunecata mare.
Poartă-n ceruri a ei temple ș-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit;
Din coloanele de dealuri se întind văile pline
De dumbrave, de izvoare și de râuri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgări de granit.

(Memento mori)

Dacă Asachi rememora și elogia nostalgic măreția trecută, antică și renascentistă, a Romei, Eminescu găsește prilej să evoce…toate civilizațiile mari ale lumii, completând însă această evocare cu o concluzie care se înscrie într-o îndelungată tradiție poetică românească: deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte.

În fine, poemul asachian Satiră asupra omului, o imitație după Boileau, cum spune autorul, credem că a reușit să-și transmită ritmurile și rostirea convingătoare a indignării Satirelor lui Eminescu, adică Scrisorilor lui.

Poemul lui Asachi este destul de lung și renunț la a mai oferi exemple, mai ales că versurile asachiene nu au mai nimic în comun cu cele ale lui Eminescu din punct de vedere al dezvoltării ideatice.

Ceea ce credem că i-ar fi putut atrage atenția lui Eminescu este cadența retorică și perfecțiunea metrică a versului lung, pentru care el a căutat modele, dar erau practic inexistente în literatura română.

Nici Heliade, nici Bolintineanu, nici Alexandrescu nu au putut să-i fie de ajutor, în această privință, lui Eminescu, cel care: De mult mă lupt cătând în vers măsura,/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,/ Ca s-o aștern frumos în lungi șiraguri,/ Ce fără piedeci trec sunând cezura (Iambul)[7].

Comparația lui Eminescu are în vedere atât dulceața limbii, cât și…geometria fagurelui: adică perfecțiunea metrică.

Fără îndoială, această cadență dulce a versului a învățat-o Asachi din poezia clasică și cu precădere din cea italiană. S-a spus că Petrarca i-a fost maestru.

Din nefericire, însă, numărul poemelor asachiene în care ideea și ritmul se îmbină într-un mod fericit, tinzând să atingă geniul, este redus.

Am putea chiar afirma că, în plan poetic, o contribuție majoră a lui Asachi se rezumă la poemele și sugestiile dăruite lui Eminescu. Deși importanța literară a lui Gh. Asachi, în contextul vremii sale, rămâne de analizat cu luciditate, indiferent de aprecierile mai mult sau mai puțin măgulitoare la adresa talentului și a originalității sale.


[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.144.

[2] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19.

[3] Ibidem.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 178.

Did you like this? Share it: