Predică la Înălțarea Sfintei Cruci [14 septembrie 2013]
Iubiții mei,
Crucea Domnului, adică suferințele Sale, chinurile Sale trupești și sufletești trăite pentru noi, pentru ca să mântuiască întregul om, sufletul și trupul omului, învingând în fiecare parte a omului păcatul, tot păcatul, sunt inenarabile. De negrăit…
Pentru că Fiul lui Dumnezeu a suferit în umanitatea Sa la o sensibilitate și profunzime unică și de neajuns de altcineva.
Și într-atât de mult a suferit pentru noi, încât datorită suferințelor Sale, a celor mai sfinte victorii împotriva păcatului, El ne dăruie, în mod continuu și tuturor, puterea dumnezeiască de a lupta în noi cu toate păcatele și patimile.
Pentru că prin Crucea și Învierea Lui din morți, Domnul a ajuns izvorul de putere dumnezeiască asupra păcatului din noi dar și izvorul de lumină al transfigurării noastre.
Iar când Biserica a poruncit ca această zi să fie zi de post, oricând ar cădea, a spus, de fapt, că Crucea Domnului a însemnat suferință atroce, lipsire de bucurie și de viață.
Și pentru a trăi, întru puțin, durerea Lui, mântuitoare pentru noi și noi trebuie să avem dureri ascetice în viața noastră eclesială.
Căci Hristos Dumnezeu, prin suferința și moartea Sa, a trăit cea mai sfântă raportare la Dumnezeu și la oameni.
Murind pentru noi, suferind pe nedrept pentru binele nostru, El neavând păcat, a arătat că Crucea Sa e plină de puterea biruinței Lui asupra durerii și a morții, adică a consecințelor păcatelor noastre.
Tocmai de aceea noi când spunem Cruce, Sfânta Cruce a Domnului, spunem de fapt cu ce iubire ne-a iubit pe noi Dumnezeu. Și ce a făcut iubirea Lui pentru noi.
Ce-a fost în stare să facă Dumnezeu pentru binele nostru veșnic: să Se întrupeze și să moară pentru noi. Să renunțe la Sine, pentru ca, în renunțarea Sa la viața Lui, să ne dea și nouă posibilitatea veșniciei fericite. Pline de slava Lui.
Pentru că viața cu Dumnezeu e viață de bucurie sfântă, lipsită de egoism, lipsită de nerușinare, lipsită de necredință.
Viața cu El e găsire a bucuriei netrecătoare tocmai în renunțarea la bucurii frivole, telurice.
Și asta înseamnă pentru noi post, abținere, suferință, cruce: a găsi bucuria/ împlinirea, dincolo de renunțarea la ce e rău sau prisositor la noi.
Să găsim bucuria în renunțare la păcate și la confort, adică în găsirea harului Său.
Cum spuneam și altă dată, ecranizarea ultimă a Patimilor Domnului, făcută de Mel Gibson, a încercat să ne readucă sub ochi suferința atroce a Domnului. Ce s-a petrecut în trupul și în sufletul Lui…atunci, în acea zi de vineri a mântuirii noastre…
Sfinții Părinți care vorbesc despre lupta cu patimile vorbesc despre suferințe interioare imense datorate luptei cu patimile din noi, pentru că lupta cu noi nu e deloc o joacă.
Ca să ajungi să fii plin de har, să ai vederi extatice, să faci minuni…trebuie să te răstignești la propriu, nevăzut pentru alții, dar tu să fii o cruce umblătoare printre oameni.
Un om crucificat interior nu 3 ore ci zile și ani la rând…
Ce spun Sfinții Părinți ai Filocaliei despre patimi și despre cum scăpăm de ele e real…și foarte dureros!
Explicațiile de acolo sunt conținutul praznicului de astăzi: urmarea lui Hristos prin răstignire de sine. Adică prin biruirea patimilor și a păcatelor în noi pentru ca să ne umplem, pe fiecare zi, de slava Lui.
Adică răstignirea zilnică are rezultate interioare zilnice, rezultate pline de mila lui Dumnezeu, pentru că în locul păcatului vine harul.
De aceea, Sfintele Icoane ale Răstignirii sunt drumul invers al ascezei: nu de la durerea atroce la slava Învierii ci din slava Învierii e văzută Crucea Domnului.
Trupul iconizat al Domnului e plin de slavă pe Cruce, e plin de putere dumnezeiască în mijlocul durerii, pentru că asta a fost consecința suportării până la capăt a Crucii: transfigurarea umanității Sale, umplerea ei de slavă dumnezeiască într-un mod copleșitor.
Asceza noastră ca post continuu de păcate, ca abținere de la păcate și ca sădire continuă de bine în viața noastră, are aceeași finalitate: umplerea noastră, tot mai mult, pe fiecare zi, de slava lui Dumnezeu.
Acesta e motivul pentru care Icoana ortodoxă a Răstignirii nu seamănă cu filmul lui Gibson, nu prezintă bătăi, sânge, durere, epuizare fizică, deși le conține în subsidiar, ci arată ce a ieșit din nedarea jos de pe Cruce și prin suportarea până la capăt a Crucii.
Adică ne arată finalul: umplerea umanității Lui de slavă.
Însă până acolo nu s-a ajuns ușor, ci prin suferințe inimaginabile, pentru că El a suferit toate, în umanitatea Sa, ca un Dumnezeu întrupat și nu ca un simplu om.
Tocmai de aceea și biruința Sa asupra păcatului e veșnică și plină de nemurire pentru noi.
Puteți accesa istoria praznicului zilei, pentru ca să aflați detaliile istorice ale lui. Cum a fost regăsită Crucea Domnului de Sfânta Împărăteasă Elena și ridicată în mâini de Patriarhul Ierusalimului, pe 14 septembrie 326.
Însă cred că astăzi noi trebuie să accentuăm latura ascetică dar și comunională a praznicului.
Aceea că înălțarea Crucii nu e, mai degrabă, fizică ci interioară.
Că adevărata ridicare a Crucii e ridicarea noastră, din dragoste de Dumnezeu, din lene și indiferență, pentru a trăi o viață evlavioasă.
Ridicarea Crucii, în noi, înseamnă suportarea a toată durerea și indispoziția pentru credința în Dumnezeu.
E o ridicare reală și eficientă pentru Biserică, pentru că îi ajută și pe alții.
Asceza mea, renunțarea mea la confortul personal pentru binele altora, înseamnă o restaurare a comuniunii, o trăire a comuniunii între noi.
Dacă eu încep schimbarea din mine și chem și pe alții la schimbarea duhovnicească, atunci ridic Crucea Domnului cu bucurie, mă bucur în suferințele pe care le am din cauză că vreau să-i ajut și să îi încurajez și pe alții să trăiască o viață sfântă.
Biserica și societatea românească, iubiții mei, ne așteaptă foarte mult să ne manifestăm ca ortodocși conștienți de rolul nostru în lume.
În mijlocul relativismului, al relaxării, al depravării, a fi al lui Hristos, a fi cum trebuie, a fi frumos la suflet înseamnă o speranță pentru azi și mâine, pentru că altfel se așterne peste tot tristețea morții.
Din Biserică iese luminarea și redeșteptarea unei societăți.
Biserica, stând în albia Revelației dumnezeiești, este cea care ne umple de viața lui Dumnezeu, adică de valori veșnice.
Dacă noi nu explicăm lumii de unde vine viața și mântuirea ei, de unde vine împlinirea omului, nimeni nu poate s-o facă în locul nostru.
Pentru că noi, oamenii Bisericii, cu mic cu mare, pe cât am putut să înțelegem și să trăim din cele ale lui Dumnezeu, trebuie să sădim bucuria duhovnicească în oameni prin dreaptă învățătură și asceză.
Trebuie să spunem tuturor că schimbarea reală e de la Dumnezeu, pe baza vieții cu El și că nu mai trebuie să caute surogate, să nu se mai lase încântați de povești, de mituri puerile.
Ridicați-vă cu demnitate în mijlocul oamenilor, fiind plini de puterea Crucii și a Învierii Domnului, și slujiți-I Lui întru toate!
Pentru că El ne va întări pe toți cu puterea Sa, cu puterea iubirii Sale de oameni, ca învingând în noi moartea păcatului să ne umplem de bucuria comuniunii veșnice cu El. Amin!