Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 12 septembrie 2013

Predică la Înălțarea Sfintei Cruci [14 septembrie 2013]

Inaltarea Sfintei Cruci

Iubiții mei,

Crucea Domnului, adică suferințele Sale, chinurile Sale trupești și sufletești trăite pentru noi, pentru ca să mântuiască întregul om, sufletul și trupul omului, învingând în fiecare parte a omului păcatul, tot păcatul, sunt inenarabile. De negrăit…

Pentru că Fiul lui Dumnezeu a suferit în umanitatea Sa la o sensibilitate și profunzime unică și de neajuns de altcineva.

Și într-atât de mult a suferit pentru noi, încât datorită suferințelor Sale, a celor mai sfinte victorii împotriva păcatului, El ne dăruie, în mod continuu și tuturor, puterea dumnezeiască de a lupta în noi cu toate păcatele și patimile.

Pentru că prin Crucea și Învierea Lui din morți, Domnul a ajuns izvorul de putere dumnezeiască asupra păcatului din noi dar și izvorul de lumină al transfigurării noastre.

Iar când Biserica a poruncit ca această zi să fie zi de post, oricând ar cădea, a spus, de fapt, că Crucea Domnului a însemnat suferință atroce, lipsire de bucurie și de viață.

Și pentru a trăi, întru puțin, durerea Lui, mântuitoare pentru noi și noi trebuie să avem dureri ascetice în viața noastră eclesială.

Căci Hristos Dumnezeu, prin suferința și moartea Sa, a trăit cea mai sfântă raportare la Dumnezeu și la oameni.

Murind pentru noi, suferind pe nedrept pentru binele nostru, El neavând păcat, a arătat că Crucea Sa e plină de puterea biruinței Lui asupra durerii și a morții, adică a consecințelor păcatelor noastre.

Tocmai de aceea noi când spunem Cruce, Sfânta Cruce a Domnului, spunem de fapt cu ce iubire ne-a iubit pe noi Dumnezeu. Și ce a făcut iubirea Lui pentru noi.

Ce-a fost în stare să facă Dumnezeu pentru binele nostru veșnic: să Se întrupeze și să moară pentru noi. Să renunțe la Sine, pentru ca, în renunțarea Sa la viața Lui, să ne dea și nouă posibilitatea veșniciei fericite. Pline de slava Lui.

Pentru că viața cu Dumnezeu e viață de bucurie sfântă, lipsită de egoism, lipsită de nerușinare, lipsită de necredință.

Viața cu El e găsire a bucuriei netrecătoare tocmai în renunțarea la bucurii frivole, telurice.

Și asta înseamnă pentru noi post, abținere, suferință, cruce: a găsi bucuria/ împlinirea, dincolo de renunțarea la ce e rău sau prisositor la noi.

Să găsim bucuria în renunțare la păcate și la confort, adică în găsirea harului Său.

Cum spuneam și altă dată, ecranizarea ultimă a Patimilor Domnului, făcută de Mel Gibson, a încercat să ne readucă sub ochi suferința atroce a Domnului. Ce s-a petrecut în trupul și în sufletul Lui…atunci, în acea zi de vineri a mântuirii noastre…

Sfinții Părinți care vorbesc despre lupta cu patimile vorbesc despre suferințe interioare imense datorate luptei cu patimile din noi, pentru că lupta cu noi nu e deloc o joacă.

Ca să ajungi să fii plin de har, să ai vederi extatice, să faci minuni…trebuie să te răstignești la propriu, nevăzut pentru alții, dar tu să fii o cruce umblătoare printre oameni.

Un om crucificat interior nu 3 ore ci zile și ani la rând

Ce spun Sfinții Părinți ai Filocaliei despre patimi și despre cum scăpăm de ele e real…și foarte dureros!

Explicațiile de acolo sunt conținutul praznicului de astăzi: urmarea lui Hristos prin răstignire de sine. Adică prin biruirea patimilor și a păcatelor în noi pentru ca să ne umplem, pe fiecare zi, de slava Lui.

Adică răstignirea zilnică are rezultate interioare zilnice, rezultate pline de mila lui Dumnezeu, pentru că în locul păcatului vine harul.

De aceea, Sfintele Icoane ale Răstignirii sunt drumul invers al ascezei: nu de la durerea atroce la slava Învierii ci din slava Învierii e văzută Crucea Domnului.

Trupul iconizat al Domnului e plin de slavă pe Cruce, e plin de putere dumnezeiască în mijlocul durerii, pentru că asta a fost consecința suportării până la capăt a Crucii: transfigurarea umanității Sale, umplerea ei de slavă dumnezeiască într-un mod copleșitor.

Asceza noastră ca post continuu de păcate, ca abținere de la păcate și ca sădire continuă de bine în viața noastră, are aceeași finalitate: umplerea noastră, tot mai mult, pe fiecare zi, de slava lui Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care Icoana ortodoxă a Răstignirii nu seamănă cu filmul lui Gibson, nu prezintă bătăi, sânge, durere, epuizare fizică, deși le conține în subsidiar, ci arată ce a ieșit din nedarea jos de pe Cruce și prin suportarea până la capăt a Crucii.

Adică ne arată finalul: umplerea umanității Lui de slavă.

Însă până acolo nu s-a ajuns ușor, ci prin suferințe inimaginabile, pentru că El a suferit toate, în umanitatea Sa, ca un Dumnezeu întrupat și nu ca un simplu om.

Tocmai de aceea și biruința Sa asupra păcatului e veșnică și plină de nemurire pentru noi.

Puteți accesa istoria praznicului zilei, pentru ca să aflați detaliile istorice ale lui. Cum a fost regăsită Crucea Domnului de Sfânta Împărăteasă Elena și ridicată în mâini de Patriarhul Ierusalimului, pe 14 septembrie 326.

Însă cred că astăzi noi trebuie să accentuăm latura ascetică dar și comunională a praznicului.

Aceea că înălțarea Crucii nu e, mai degrabă, fizică ci interioară.

Că adevărata ridicare a Crucii e ridicarea noastră, din dragoste de Dumnezeu, din lene și indiferență, pentru a trăi o viață evlavioasă.

Ridicarea Crucii, în noi, înseamnă suportarea a toată durerea și indispoziția pentru credința în Dumnezeu.

E o ridicare reală și eficientă pentru Biserică, pentru că îi ajută și pe alții.

Asceza mea, renunțarea mea la confortul personal pentru binele altora, înseamnă o restaurare a comuniunii, o trăire a comuniunii între noi.

Dacă eu încep schimbarea din mine și chem și pe alții la schimbarea duhovnicească, atunci ridic Crucea Domnului cu bucurie, mă bucur în suferințele pe care le am din cauză că vreau să-i ajut și să îi încurajez și pe alții să trăiască o viață sfântă.

Biserica și societatea românească, iubiții mei, ne așteaptă foarte mult să ne manifestăm ca ortodocși conștienți de rolul nostru în lume.

În mijlocul relativismului, al relaxării, al depravării, a fi al lui Hristos, a fi cum trebuie, a fi frumos la suflet înseamnă o speranță pentru azi și mâine, pentru că altfel se așterne peste tot tristețea morții.

Din Biserică iese luminarea și redeșteptarea unei societăți.

Biserica, stând în albia Revelației dumnezeiești, este cea care ne umple de viața lui Dumnezeu, adică de valori veșnice.

Dacă noi nu explicăm lumii de unde vine viața și mântuirea ei, de unde vine împlinirea omului, nimeni nu poate s-o facă în locul nostru.

Pentru că noi, oamenii Bisericii, cu mic cu mare, pe cât am putut să înțelegem și să trăim din cele ale lui Dumnezeu,  trebuie să sădim bucuria duhovnicească în oameni prin dreaptă învățătură și asceză.

Trebuie să spunem tuturor că schimbarea reală e de la Dumnezeu, pe baza vieții cu El și că nu mai trebuie să caute surogate, să nu se mai lase încântați de povești, de mituri puerile.

Ridicați-vă cu demnitate în mijlocul oamenilor, fiind plini de puterea Crucii și a Învierii Domnului, și slujiți-I Lui întru toate!

Pentru că El ne va întări pe toți cu puterea Sa, cu puterea iubirii Sale de oameni, ca învingând în noi moartea păcatului să ne umplem de bucuria comuniunii veșnice cu El. Amin!

Istorie 4. 23

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

În p. 212, după un fragment din Sfântul Atanasie cel Mare, autorul concluzionează în mod corect: „Ortodoxia, dreapta credință a Bisericii, devine norma de interpretare a textului biblic, iar nu textul biblic, în înțelesul lui simplu, trebuie luat în considerare la formularea doctrinei”.

Dar pe baza acestei afirmații a autorului, nu trebuie să ajungem la concluzia nefastă cum că textul biblic nu conține dreapta învățătură a Bisericii. Scriptura conține învățătura ortodoxă dar ea e înțeleasă corect, profund, la modul personal și comunitar, numai în viața Bisericii și împreună cu tâlcuirile Sfinților Bisericii.

E adevărat faptul că „cei care văd în Vechiul Testament exclusiv o anexă de profeții pentru Noul Testament, lipsindu-l de valoarea lui istorică, omenească, se arată ca fiind adepți ai „monofizitismului” biblic”[1].

Pentru că diofizitismul sinergic al Calcedonului nu e doar un principiu hermeneutic biblic[2] ci principiul fundamental al experienței eclesiale. Toate le facem cu Dumnezeu și prin harul Lui.

Căci noi sfințim în Biserică toate și ne sfințim interior tocmai pentru că istoria nu e lipsită de prezența energetică a lui Dumnezeu. Putem să sfințim toate și să ne sfințim pentru că suntem umpluți de harul Treimii, prin care Dumnezeu ne ajută în fiecare clipă.

În finalul articolului despre Sfântul Isaia, autorul ne invită spre „miezul teologic [al Scripturii], la unitatea celor două Testamente, la taina lui Hristos”[3]. Dar nu ne propune nicio exegeză teologică în acest sens.

Referindu-se la Fac. 17, 22 și Jud. 13, 20, Mihăilă concluzionează în mod corect că „înălțarea reprezintă finalul lin al teofaniei, care începe inopinat, cu arătarea lui Dumnezeu, atunci când omul nu este pregătit [mai degrabă când e pregătit…dar nu își dă seama că e pregătit n.n.]. Pe această linie de idei, și epistolele…pauline vor vorbi despre Întruparea lui Hristos ca despre o „arătare” sau „descoperire””[4].

În Croncănind către Dumnezeu, autorul ne pune înainte o realitate existentă în Scriptură și anume relația dintre animale și Dumnezeu[5]. Animalele strigă către Dumnezeu și își cer de la El mâncarea lor[6].

În finalul articolului avem o dezlegare a problemei din partea autorului, care în altă parte lipsește cu desăvârșire.

Astfel, „animalele nu au rațiune ca și omul, ci doar o cunoaștere, „nu departe” de cea umană. […] Rațiunea caracteristică omului, chip al lui Dumnezeu, le lipsește, fapt pentru care și viața veșnică în Hristos nu le poate fi împărtășită. Iar „rugăciunea” lor, croncănitul corbilor, răgetul leilor și strigătul tuturor vietăților poate fi auzit doar de om, care știe că rațiunile lor se urcă spre Creator”[7].

Înainte de păcat, „omul se considera gol, dar era, în realitate, inteligent. […] Șarpele era inteligent, însă manifestându-și din inteligență doar viclenia, se arăta prin aceasta gol, lipsit de adevărata cunoaștere”[8].

În p. 367, autorul afirmă, pe baza descrierilor extatice ale Scripturii, că „Heruvimii sunt ființe cerești hibride, cu corp de taur sau leu, cu aripi de vultur, dar cap de om, semnificând rațiunea”.

Numai că vederile extatice ale Sfinților Scripturii au fost văzute pe măsura sfințeniei lor. Aspectul Heruvimilor dumnezeiești e unul iconomic în extaz și nu reprezintă aspectul lor real, așa cum sunt ei cu adevărat. Așa că alți Sfinți pot vedea Heruvimii sub alt aspect/ formă.

Autorul remarcă unul dintre lucrurile cuceritoare ale Scripturii: „familiaritatea cu care Dumnezeu i Se adresează omului”[9]. Iar El „aude orice rugăciune, dar îi oferă omului ceea ce îi este necesar și potrivit[10].

„Vechiul Testament nu este deloc aniconic, [pentru] că porunca Decalogului „să nu-ți faci chip cioplit” nu înseamnă respingerea oricăror imagini sacre”[11].

În p. 517, autorul precizează că turnul Babel se află în Babilon și îl identifică cu ziguratul dedicat lui Marduk. Lipsesc însă din articol datele concrete ale identificării turnului cu ziguratul.

Duminica a preluat „importanța sabatică, datorită semnificației sale de zi a Domnului[12]. De aceea, „Biserica nu încalcă sabatul, ci creștinii sunt adevărații împlinitori ai sabatului, în măsura în care, sub noua formă sabatică, cea duminicală, se împărtășesc de odihna lui Dumnezeu. Pentru că doar Învierea [Domnului] rămâne fundamentul intrării în Împărăția lui Dumnezeu, adică al dobândirii odihnei”[13]. Acestea sunt ultimele cuvinte ale cărții.

Însă Dr. Alexandru Mihăilă nu are niciun articol de exegeză teologică în carte, ci toate articolele sale sunt de critică textuală și de filologie aplicată.

Introducerea sa, în care separa teologia de criticism, mă făcuse să trag speranța, că, în persoana sa, voi găsi un teolog ortodox, care vede profund textele.

Numai că autorul începe articolul cu o problemă și o lasă fără explicații sau analizează un cuvânt, un text sau o temă prin prisma cercetării critice și, la final, fără nicio tangență cu aproape tot conținutul articolului, ne oferă niște explicații teologice deja știute. Cel mai adesea: care nu-i aparțin.

Însă Sfinții Părinți făceau teologie plecând de la text, dar contemplând textul cu smerenie, ei scoteau înțelegeri profunde despre el. Și niciodată nu ajungeau la concluzii, care să bagatelizeze textul și valoarea lui pentru mântuirea credincioșilor.

La un moment dat a afirmat că cei mai mulți dintre Sfinții Părinți nu știau limba ebraică…Dumnealui dă semne că ar avea o anume cunoaștere a ei.

Însă n-am văzut nicio înțelegere duhovnicească a autorului pornind de la un cuvânt sau de la o sintagmă pe care a tradus-o după textul masoretic. Semn că nu îi folosește la nimic limba ebraică sau greacă…dacă nu poate să vadă duhovnicește textele.

Pentru că problema capitală a exegezei ortodoxe e aceea de a avea o experiență mistică a lui Dumnezeu în viața ta. De a fi luminat de Dumnezeu să înțelegi textele Bisericii cât și propria ta viață și întreaga creație.

La aceasta adaugi texte critice, cunoștințe filologice, diversitate lingvistică, multe raportări la Sfinți și teologi. Pentru că discernământul și profunzimea înțelegerii textelor e dată de harul lui Dumnezeu prezent în noi.

Acesta e motivul pentru care mulți teologi recenți „se tem” de teologie: simt că Dumnezeu nu conlucrează cu ei, nu le spune nimic, nu le dezvăluie nimic. Iar textele Scripturii și ale Părinților sunt mute fără prezența lui Dumnezeu, care te face să vezi în adâncurile textelor.

Eșuarea în criticism, în destructurarea Scripturii e semnul că nu au niciun mesaj de la Dumnezeu. Și când nu ai niciun semn de la Dumnezeu…te simți realmente singur


[1] Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte (vol. I), Ed. Nemira, 2011, p. 226.

[2] Idem, p. 227.

[3] Idem, p. 253.

[4] Idem, p. 264.

[5] Idem, p. 334-335.

[6] Idem, p. 335.

[7] Idem, p. 340.

[8] Idem, p. 367.

[9] Idem, p. 438.

[10] Idem, p. 453.

[11] Idem, p. 484.

[12] Idem, p. 582.

[13] Ibidem.

Istorie 4. 22

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

***

În p. 111, autorul spune enormitatea că „goana după obiectivitate reprezintă un demers modern sau postmodern”, când modernitatea și postmodernitatea sunt ere ale subiectivismului exclusivist.

În aceeași pagină, autorul pune semnul de egalitate între teologie și subiectivism: „teologia nu-și propune să ofere o imagine obiectivă, pentru că înțelege cunoașterea ca fiind un act interpersonal. Adevărul, inclusiv științific, nu rămâne ceva obiectiv, pentru că, în mod surprinzător, Mântuitorul Se identifică tocmai cu aceste categorii aparent universale și obiective”.

Însă cunoașterea, ca act interpersonal/ comunional, e tocmai ieșirea omului din subiectivitate, din subiectivismul exclusivist, care își gratulează numai propriile opinii. O cunoaștere interpersonală e obiectivă fără ca prin aceasta să nu poată fi înțeleasă personal. Dacă nu există obiectivitate, atunci niciun eveniment descris de Scriptură sau de vreun istoric nu poate fi înțeles ca real ci poate fi pus sub semnul întrebării.

În articolul despre Valaam, după ce citează 3 surse patristice, autorul conchide în mod corect: „profetismul…este un dar extraordinar [primit de la Dumnezeu], care poate fi primit pe moment și în mod excepțional și de persoane păcătoase, chiar păgâne, subliniindu-se că la Dumnezeu totul e cu putință, El întorcând chiar și blestemul magic al vrăjitorilor în binecuvântări și profeții”[1].

În articolul despre darul profetic primit de regele Saul, Dr. Alexandru Mihăilă face o afirmație, care arată totala sa neștiință în ceea ce privește vederea extatică: „manifestările extatice asociate profeției sunt influențate și de muzică”[2].

Vederea extatică nu e produsă de muzică, nici de ce mănânci în acea zi, nici de locul unde te afli etc., ci este un dar al lui Dumnezeu, mai presus de fire, în care te face părtaș vederii slavei Sale. La fel ca și primirea darului profeției: extazul se primește deodată, e darul Lui și nu are legătură cu ceva din lumea aceasta.

În cel despre Samson, autorul ajunge la o concluzie corectă: „faptele lui Solomon de eroism sunt manifestări directe ale pogorârii [harului] Duhului lui Dumnezeu”[3]. Numai că Mihăilă transformă această concluzie corectă într-o falsă dilemă: „cum e posibil ca un om peste care S-a pogorât Duhul lui Dumnezeu să ducă o viață imorală, iar Dumnezeu să-l asculte în continuare ca și cum nimic nu s-a întâmplat?”[4].

Pentru că pogorârea harului în noi sau simțirea harului Treimii nu exclude alunecarea noastră spre păcat. Oricând ne pocăim, oricând ne îndreptăm, Dumnezeu ne face să simțim din nou harul Său. Astfel, ceea ce părea a fi un nod gordian, este, de fapt, o falsă problemă.

Pentru că Sfânta Scriptură nu ne vorbește nimic despre pocăința multora dintre Sfinții ei, deși apar, mai apoi, ca Sfinți, în mărturiile Tradiției, pe când, din relatările scripturale, par mai mult păcătoși decât Sfinți.

A reduce totul la textul Scripturii sau a căuta o dezlegare a tuturor faptelor descrise în ea doar pe baza simplei citiri a ei înseamnă a gândi și a te manifesta ca un om lipsit de profunzime eclesială. Pentru că noi citim Scriptura alături de Sfinții Părinți, alături de teologi, alături de diverși martori și interpreți ai istoriei, însă având conștiința în fața lui Dumnezeu că nu putem înțelege totul. Înțelegem pe măsura noastră. Iar cercetând  astfel textul Scripturii nu mai avem dorința de a epuiza un subiect.

Mai pe scurt: limitele exegezei sunt datorate nouă înșine. Puterii noastre reduse de înțelegere.

Însă autorul nostru abordează adesea tocmai subiecte pe care nu le înțelege și la care, în loc de explicații, ne alegem doar cu întrebări. Sau cu mai multe semne de exclamare. Ca în cazul lui Samson: „a mers cu porțile cetății în cârcă de la Gaza la Hebron, adică 65 km !!!”[5].

Dar dacă unui teolog ortodox îi e greu să creadă Scriptura în acest detaliu, cum poate să creadă că S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu din Fecioară, când, potrivit ironiei sale, acest lucru „e și mai de neconceput” decât cărarea porții? Cum crede în minunile, în vederile extatice și în actele de mare ascetism ale Sfinților, dacă sunt atât de împovărătoare aceste detalii pentru mintea sa? Nu e prea mult scepticism în teologul nostru?

De aceea, articolele de față nu sunt articole de popularizare a teologiei Bisericii ci, mai degrabă, ele inițiază conflicte interioare în oamenii credincioși.

Dacă dorea și putea să răspundă punctual, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua la probleme grele, trebuia să meargă până la capăt. Să încercuie problema, să arate cum au rezolvat-o alții sau nu și să ne dea propria sa soluție, ca o luminare de la Dumnezeu. Altfel cartea de față e doar o sumă de întrebări și de false dileme, fără nicio trudă a autorului de a clarifica lucrurile.

În articolul Solomon, Sfânt sau păcătos?, Dr. Mihăilă se întreabă dacă Solomon e Sfânt sau nu[6], ca și când nu ar fi știut că e Sfânt.

Însă eu înțeleg sensul titlului articolului: pe baza Scripturii, doar a ce spune Scriptura despre Solomon, este el Sfânt sau nu? Numai că noi nu ne reducem opinia despre un om al Scripturii doar la Scriptură, ci ne bazăm și pe tradiția patristică. Iar întrebarea din titlu nu își avea rostul, dacă autorul își anunța cititorii despre distincția pe care vrea să o facă: între ce găsești în Scriptură despre cineva și cum e privit el, de Biserică, punând cap la cap toate datele despre el, care s-au păstrat tradițional.

În Ura și Scriptura, el ajunge la concluzia nefericită: „pare că ura și iubirea sunt alegeri arbitrare ale Divinității”[7]. Însă Dumnezeu iubește și urăște ceva în mod obiectiv, când e ceva de iubit sau de urât în om. Alegeri arbitrare, care nu țin cont de interiorul omului, face numai Dumnezeul închipuit de Calvin: Dumnezeul predestinației.

În p. 172 autorul îl ascultă pe Sfântul Ioan Gură de Aur și concluzionează: „înseamnă deci că fiecare nume în parte are o valoare specială”.

În p. 186, Dr. Mihăilă ne mărturisește surpriza pe care a avut-o la contactul cu o afirmație a PS Atanasie Ieftici și anume aceea că „orice revelație biblică…este o hristofanie”. Însă aceasta e o reducție teologică.

Pentru că orice revelație dumnezeiască este un dar al milostivirii Treimii. Nu Se revelează doar Fiul ci întreaga Treime, pentru că Fiul nu e niciodată separat de Tatăl și de Duhul Sfânt.


[1] Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte (vol. I), Ed. Nemira, 2011, p. 121.

[2] Idem, p. 124.

[3] Idem, p. 129.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 132.

[6] Idem, p. 133.

[7] Idem, p. 145.

Istorie 4. 21

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

Autorul încearcă să deconstruiască paternitatea Pentateuhului (p. 68-72) și să spună că nu Moise este „autorul [său], ci autoritatea din spatele Pentateuhului”[1]. Însă argumentele sale sunt din spațiul criticii textuale și nu al exegezei patristice.

În articolul fantezist, din care aflăm că nu Sfântul David ci Elhanan „l-a ucis pe Goliat”[2], aflăm totodată că Viețile Sfinților sunt pline de „înflorituri”[3], adică de minciuni „pioase”. Pentru că miza Vieților Sfinților „nu este adevărul istoric, ci adevărul teologic”.

Numai că aceasta e presupoziția de la care pleacă avântul demonic al criticii textuale: unele lucruri din Scriptură sunt „basme” și noi vrem „să identificăm” acele lucruri.

Iar identificarea „lucrurilor” înseamnă minimalizarea și excluderea lor, lucru pe care Martin Luther l-a făcut paradigmatic pentru protestantism, atunci când a exclus părțile din Scriptură care contrastau cu ideologia lui. Urmașii lui recenți nu au făcut decât să perfecționeze metoda negării și a destructurării Dumnezeieștii Scripturi.

În articolul Prețul corect, autorul mărturisește că a avut parte de „o serie de reproșuri”[4] la articolul despre David și Goliat. Pe drept cuvânt…

Însă căutând să-și justifice demersul, autorul persistă în eroarea sa, aceea de a amesteca aspectul literal cu cel mistic (numit de autor „metaforic”) al Scripturii[5].

Lupta dintre David și Goliat însă nu este „o metaforă, o istorie teologizată”[6], după cum ar vrea autorul, ci un fapt istoric. La fel ca cel al trecerii prin Marea Roșie sau al morții Sfântului Moise.

Iar faptul istoric e, mai întâi de toate, istoric, chiar dacă orice fapt istoric poate fi interpretat și duhovnicește sau „metaforic” (în limbajul autorului).

Ps. 113, 16, la care Mihăilă se referă, prezintă  o exprimare mistică dintru început. Iar un om duhovnicesc, care tâlcuiește Scriptura, distinge imediat sensul realist de cel mistic, de cel duhovnicesc al ei. A transforma totul în alegorie, fără fundamente istorice, realiste, nu are de-a face cu erminia patristică.

Dumnezeieștii Părinți nu se joacă cu sensurile, ci pornesc de la faptele istorice ca de la niște realități, care pot comporta diverse aprofundări duhovnicești iar când au de-a face cu texte duhovnicești nu încearcă să le considere evenimente istorice, pentru că ele vorbesc despre viața duhovnicească interioară a credincioșilor și nu sunt relatări istorice.

Așa că ține de interpretarea teologică, adică de experiența duhovnicească, puterea de a distinge între ce e literalist și ce e mistic în Scriptură.

Și la fel ca în articolul anterior, autorul deconstruiește pe mai departe Viețile Sfinților, în  același duh negativist al criticismului protestant, pe supoziția că „e puțin probabil” ca Sfinții Mucenici să fi avut timp de predici moralizatoare în fața torționarilor lor[7].

Însă dacă Sfinții Mucenici „n-au avut timp” să îi admonesteze pe torționarii lor, autorul nu face altceva decât să se instaureze în locul persoanelor sursă, care au scris martirajele și să le nege mărturisirile. Adică el „știe mai bine” decât ei. Decât cei care au fost martori la chinurile Sfinților.

Căci dacă unele lucruri sunt false într-o scriere…toată scrierea e dubioasă. Sau autorul vrea să confunde, în mod neprincipial, textele sursă ale martirajelor cu rescrieri ale lor ce lasă de dorit.

Iar critica textuală, la fel, nu din dor de cunoașterea Scripturii se tot muncește la deconstruirea ei ci pentru a arăta că Scriptura e plină de interpolări, de greșeli, de mistificări, adică „nu e credibilă”.

Nici Dr. Alexandru Mihăilă nu mai îmi pare credibil, atunci când încearcă să se lupte cu evidențele.

Punând problema vârstei lui Ismael atunci când a fost circumcis, autorul ne duce la concluzia că Scriptura, contrar a ceea ce cred protestanții, nu e „complet ferită de greșeală formală”[8].

Însă asta e poziția Bisericii noastre: Scriptura nu are greșeală constitutivă. Tocmai asta înseamnă a fi revelată: ea conține adevărurile dumnezeiești ale mântuirii noastre.

De-a lungul istoriei, edițiile Scripturii au suferit diverse deteriorări și inexactități, la fel și cărțile Sfinților Părinți. Dar acestea nu fac parte din scrierea primă ci din modul istoric de transmitere a Scripturii.

Tocmai de aceea, ca teolog ortodox, eu nu mă panichez și nici nu caut să găsesc explicații textuale, atunci când văd „nereguli” în vreo ediție scripturală sau patristică. Pentru că știu că acele interpolări, acele neajunsuri ale textelor nu pot aparține Scripturii sau Sfinților Părinți în mod constitutiv, asta dacă nu cumva, în mod explicit, pe mărturia a mai mulți Sfinți Părinți sau teologi de seamă, un anume Sfânt Părinte chiar a avut unele erori teologice.

Pentru că un teolog ortodox nu se gândește, în primul rând, la faptul că Biserica „vrea să îl mintă” în textele ei, ci că, din diverse motive, există sau s-au perpetuat anumite erori la nivel de traducere și de transmitere a unui text.

De aceea, a face exegeză demolatoare pe texte „șubrede” sau „neclare” din punctul de vedere al transmiterii textuale, spune multe despre caracterul acelui teolog.

Pentru că autorul nostru se dovedește un inițiat în cunoașterea teologică pe care o dezbate dar nu și un om de caracter. El tratează la modul ușor, liberalist teologia Scripturii, preferând, mai degrabă, discuții despre reale sau părute incongruențe textuale decât despre consistența teologică a Scripturii. Despre ea nu are mai nimic de spus. Și tocmai consistența teologică a Scripturii e pâinea înțelegerii pentru un teolog.

În p. 100, Mihăilă dă credit ipotezei criticiste a „redactărilor succesive deuteronomiste”. Ipoteză pe baza căreia Sfântul Moise e deposedat de Pentateuh și cărțile sale sunt puse pe seama unei școli de redactare.

Însă sunt de acord cu afirmația sa, cum că „profeția este mai întâi pedagogie, abia apoi…prevestire[9]. Lucru pe care îl concluzionează pe baza cărții Sfântului Iona.

În p. 107, în articolul despre mit în Scriptură (paradigma Bultmann), contrar amestecului dintre sensul istoric și cel mistic, pe care l-a practicat în cazul articolului despre David și Goliat, autorul elimină anumite idei „fictive” din Scriptură, pe care le înșiră pe scurt, fără să dorească o abordare mistică a lor. De ce? Pentru că autorul, printre cuvinte, ne dă de înțeles că el e un om „realist”, cu „capul pe umeri” și nu dă atenție „lucrurilor neștiințifice”.

În p. 108 sunt blamați „minimaliștii”. Aceștia sunt desconsiderați de către autor pentru că idolatrizează „o istorie obiectivă, care, de fapt, nu există”[10]. Însă această afirmație e catastrofală pentru un om credincios și plin de evlavie, pentru că Mihăilă îi spune acestuia că nu există istorii corecte, depline, veridice în Scriptură. Mai pe scurt: că nici măcar Scriptura nu e obiectivă.

Pentru ca să facem o paralelă între afirmația iresponsabilă a lui Alexandru Mihăilă și grija Sfântului Augustin al Hipponei pentru receptarea evlavioasă a Sfintei Scripturi, vom cita din Scrisoarea 28 a acestuia, către Sfântul Ieronim, care va fi cuprinsă în Traduceri patristice (vol. 4).

Sfântul Augustin citește Comentariul la Galateni al Sfântului Ieronim și ajunge la un pasaj despre care îi scrie: „acest lucru înseamnă pentru mine cea mai dezastruoasă consecinţă care trebuie luată de către credincioşii noştri, cum că s-ar găsi ceva neadevărat în conținutul Sfintelor Cărţi. Pentru că aici s-a spus, că omul prin care Scriptura a fost dată nouă face greşeli în timp ce scrie şi ne lasă în acele cărţi ale sale ceva neadevărat” [S 28, III].

Însă Alexandru Mihăilă nu suspectează Scriptura doar de o mică eroare ci de non-obiectivitate, lucru care o desființează cu totul. Tocmai de aceea nu a putut să se ocupe cu o exegeză teologică, pentru că, în adâncul său, autorul nu crede în posibilitatea unei înțelegeri profunde și coerente a Scripturii. Sau găsește că acest lucru e mai puțin important decât jocul filologic pe texte.

În p. 110, Mihăilă afirmă că „relația dintre istorie și teologie este foarte controversată”. Complet fals. Afirmație făcută după ce îl citase pe Keith Whitelam, care spunea că nu știe să evalueze istoric minunea vorbirii măgăriței lui Valaam.

Însă minunile Scripturii s-au petrecut în istorie, pentru că Dumnezeu Își manifestă prezența Sa în istorie. De aceea teologia nu are o relație controversată cu istoria pentru că ea s-a făcut și se face în istorie dar mai presus de istorie în același timp. Motiv pentru care istoria este o auxiliară a teologiei.

Neînțelegerea minunilor sau epurarea de minuni a Scripturii operată de protestantism nu e altceva decât o destructurare a Scripturii pe motive fals-raționaliste. Pentru că reduce credința și experiența religioasă la ce se poate constata din punct de vedere grosier.

În aceeași pagină, istoricul e văzut de Mihăilă ca un om neangajat religios, care se ocupă doar de fenomene palpabile (adică ar trebui să fie un ateu sau un indiferent religios pozitivist), plin de subiectivism, pentru că și „angajamentul religios” e tot o realitate subiectivă[11].

Însă angajamentul religios subiectivist poartă amprenta vieții protestante și neoprotestante. Ortodoxia nu pledează pentru o spiritualitate închisă în sine ci pentru o spiritualitate comunitară și liturgică.

De aceea noi considerăm că un istoric al Bisericii are puterea de a vedea și a recunoaște prezența și lucrarea lui Dumnezeu acolo unde istoricii nereligioși nu văd nimic. Numai din perspectiva experienței eclesiale un istoric poate să întrevadă profunda viață a Bisericii și interrelațiile dintre oameni și evenimente.


[1] Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte (vol. I), Ed. Nemira, 2011, p. 73.

[2] Idem, p. 86.

[3] Idem, p. 84.

[4] Idem, p. 86.

[5] Idem, p. 86-87.

[6] Idem, p. 87.

[7] Idem, p. 90.

[8] Idem, p. 97.

[9] Idem, p. 104.

[10] Idem, p. 108.

[11] Idem, p. 110.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort