Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

***

În p. 111, autorul spune enormitatea că „goana după obiectivitate reprezintă un demers modern sau postmodern”, când modernitatea și postmodernitatea sunt ere ale subiectivismului exclusivist.

În aceeași pagină, autorul pune semnul de egalitate între teologie și subiectivism: „teologia nu-și propune să ofere o imagine obiectivă, pentru că înțelege cunoașterea ca fiind un act interpersonal. Adevărul, inclusiv științific, nu rămâne ceva obiectiv, pentru că, în mod surprinzător, Mântuitorul Se identifică tocmai cu aceste categorii aparent universale și obiective”.

Însă cunoașterea, ca act interpersonal/ comunional, e tocmai ieșirea omului din subiectivitate, din subiectivismul exclusivist, care își gratulează numai propriile opinii. O cunoaștere interpersonală e obiectivă fără ca prin aceasta să nu poată fi înțeleasă personal. Dacă nu există obiectivitate, atunci niciun eveniment descris de Scriptură sau de vreun istoric nu poate fi înțeles ca real ci poate fi pus sub semnul întrebării.

În articolul despre Valaam, după ce citează 3 surse patristice, autorul conchide în mod corect: „profetismul…este un dar extraordinar [primit de la Dumnezeu], care poate fi primit pe moment și în mod excepțional și de persoane păcătoase, chiar păgâne, subliniindu-se că la Dumnezeu totul e cu putință, El întorcând chiar și blestemul magic al vrăjitorilor în binecuvântări și profeții”[1].

În articolul despre darul profetic primit de regele Saul, Dr. Alexandru Mihăilă face o afirmație, care arată totala sa neștiință în ceea ce privește vederea extatică: „manifestările extatice asociate profeției sunt influențate și de muzică”[2].

Vederea extatică nu e produsă de muzică, nici de ce mănânci în acea zi, nici de locul unde te afli etc., ci este un dar al lui Dumnezeu, mai presus de fire, în care te face părtaș vederii slavei Sale. La fel ca și primirea darului profeției: extazul se primește deodată, e darul Lui și nu are legătură cu ceva din lumea aceasta.

În cel despre Samson, autorul ajunge la o concluzie corectă: „faptele lui Solomon de eroism sunt manifestări directe ale pogorârii [harului] Duhului lui Dumnezeu”[3]. Numai că Mihăilă transformă această concluzie corectă într-o falsă dilemă: „cum e posibil ca un om peste care S-a pogorât Duhul lui Dumnezeu să ducă o viață imorală, iar Dumnezeu să-l asculte în continuare ca și cum nimic nu s-a întâmplat?”[4].

Pentru că pogorârea harului în noi sau simțirea harului Treimii nu exclude alunecarea noastră spre păcat. Oricând ne pocăim, oricând ne îndreptăm, Dumnezeu ne face să simțim din nou harul Său. Astfel, ceea ce părea a fi un nod gordian, este, de fapt, o falsă problemă.

Pentru că Sfânta Scriptură nu ne vorbește nimic despre pocăința multora dintre Sfinții ei, deși apar, mai apoi, ca Sfinți, în mărturiile Tradiției, pe când, din relatările scripturale, par mai mult păcătoși decât Sfinți.

A reduce totul la textul Scripturii sau a căuta o dezlegare a tuturor faptelor descrise în ea doar pe baza simplei citiri a ei înseamnă a gândi și a te manifesta ca un om lipsit de profunzime eclesială. Pentru că noi citim Scriptura alături de Sfinții Părinți, alături de teologi, alături de diverși martori și interpreți ai istoriei, însă având conștiința în fața lui Dumnezeu că nu putem înțelege totul. Înțelegem pe măsura noastră. Iar cercetând  astfel textul Scripturii nu mai avem dorința de a epuiza un subiect.

Mai pe scurt: limitele exegezei sunt datorate nouă înșine. Puterii noastre reduse de înțelegere.

Însă autorul nostru abordează adesea tocmai subiecte pe care nu le înțelege și la care, în loc de explicații, ne alegem doar cu întrebări. Sau cu mai multe semne de exclamare. Ca în cazul lui Samson: „a mers cu porțile cetății în cârcă de la Gaza la Hebron, adică 65 km !!!”[5].

Dar dacă unui teolog ortodox îi e greu să creadă Scriptura în acest detaliu, cum poate să creadă că S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu din Fecioară, când, potrivit ironiei sale, acest lucru „e și mai de neconceput” decât cărarea porții? Cum crede în minunile, în vederile extatice și în actele de mare ascetism ale Sfinților, dacă sunt atât de împovărătoare aceste detalii pentru mintea sa? Nu e prea mult scepticism în teologul nostru?

De aceea, articolele de față nu sunt articole de popularizare a teologiei Bisericii ci, mai degrabă, ele inițiază conflicte interioare în oamenii credincioși.

Dacă dorea și putea să răspundă punctual, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua la probleme grele, trebuia să meargă până la capăt. Să încercuie problema, să arate cum au rezolvat-o alții sau nu și să ne dea propria sa soluție, ca o luminare de la Dumnezeu. Altfel cartea de față e doar o sumă de întrebări și de false dileme, fără nicio trudă a autorului de a clarifica lucrurile.

În articolul Solomon, Sfânt sau păcătos?, Dr. Mihăilă se întreabă dacă Solomon e Sfânt sau nu[6], ca și când nu ar fi știut că e Sfânt.

Însă eu înțeleg sensul titlului articolului: pe baza Scripturii, doar a ce spune Scriptura despre Solomon, este el Sfânt sau nu? Numai că noi nu ne reducem opinia despre un om al Scripturii doar la Scriptură, ci ne bazăm și pe tradiția patristică. Iar întrebarea din titlu nu își avea rostul, dacă autorul își anunța cititorii despre distincția pe care vrea să o facă: între ce găsești în Scriptură despre cineva și cum e privit el, de Biserică, punând cap la cap toate datele despre el, care s-au păstrat tradițional.

În Ura și Scriptura, el ajunge la concluzia nefericită: „pare că ura și iubirea sunt alegeri arbitrare ale Divinității”[7]. Însă Dumnezeu iubește și urăște ceva în mod obiectiv, când e ceva de iubit sau de urât în om. Alegeri arbitrare, care nu țin cont de interiorul omului, face numai Dumnezeul închipuit de Calvin: Dumnezeul predestinației.

În p. 172 autorul îl ascultă pe Sfântul Ioan Gură de Aur și concluzionează: „înseamnă deci că fiecare nume în parte are o valoare specială”.

În p. 186, Dr. Mihăilă ne mărturisește surpriza pe care a avut-o la contactul cu o afirmație a PS Atanasie Ieftici și anume aceea că „orice revelație biblică…este o hristofanie”. Însă aceasta e o reducție teologică.

Pentru că orice revelație dumnezeiască este un dar al milostivirii Treimii. Nu Se revelează doar Fiul ci întreaga Treime, pentru că Fiul nu e niciodată separat de Tatăl și de Duhul Sfânt.


[1] Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte (vol. I), Ed. Nemira, 2011, p. 121.

[2] Idem, p. 124.

[3] Idem, p. 129.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 132.

[6] Idem, p. 133.

[7] Idem, p. 145.

Did you like this? Share it: