Istorie 4. 23

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

În p. 212, după un fragment din Sfântul Atanasie cel Mare, autorul concluzionează în mod corect: „Ortodoxia, dreapta credință a Bisericii, devine norma de interpretare a textului biblic, iar nu textul biblic, în înțelesul lui simplu, trebuie luat în considerare la formularea doctrinei”.

Dar pe baza acestei afirmații a autorului, nu trebuie să ajungem la concluzia nefastă cum că textul biblic nu conține dreapta învățătură a Bisericii. Scriptura conține învățătura ortodoxă dar ea e înțeleasă corect, profund, la modul personal și comunitar, numai în viața Bisericii și împreună cu tâlcuirile Sfinților Bisericii.

E adevărat faptul că „cei care văd în Vechiul Testament exclusiv o anexă de profeții pentru Noul Testament, lipsindu-l de valoarea lui istorică, omenească, se arată ca fiind adepți ai „monofizitismului” biblic”[1].

Pentru că diofizitismul sinergic al Calcedonului nu e doar un principiu hermeneutic biblic[2] ci principiul fundamental al experienței eclesiale. Toate le facem cu Dumnezeu și prin harul Lui.

Căci noi sfințim în Biserică toate și ne sfințim interior tocmai pentru că istoria nu e lipsită de prezența energetică a lui Dumnezeu. Putem să sfințim toate și să ne sfințim pentru că suntem umpluți de harul Treimii, prin care Dumnezeu ne ajută în fiecare clipă.

În finalul articolului despre Sfântul Isaia, autorul ne invită spre „miezul teologic [al Scripturii], la unitatea celor două Testamente, la taina lui Hristos”[3]. Dar nu ne propune nicio exegeză teologică în acest sens.

Referindu-se la Fac. 17, 22 și Jud. 13, 20, Mihăilă concluzionează în mod corect că „înălțarea reprezintă finalul lin al teofaniei, care începe inopinat, cu arătarea lui Dumnezeu, atunci când omul nu este pregătit [mai degrabă când e pregătit…dar nu își dă seama că e pregătit n.n.]. Pe această linie de idei, și epistolele…pauline vor vorbi despre Întruparea lui Hristos ca despre o „arătare” sau „descoperire””[4].

În Croncănind către Dumnezeu, autorul ne pune înainte o realitate existentă în Scriptură și anume relația dintre animale și Dumnezeu[5]. Animalele strigă către Dumnezeu și își cer de la El mâncarea lor[6].

În finalul articolului avem o dezlegare a problemei din partea autorului, care în altă parte lipsește cu desăvârșire.

Astfel, „animalele nu au rațiune ca și omul, ci doar o cunoaștere, „nu departe” de cea umană. […] Rațiunea caracteristică omului, chip al lui Dumnezeu, le lipsește, fapt pentru care și viața veșnică în Hristos nu le poate fi împărtășită. Iar „rugăciunea” lor, croncănitul corbilor, răgetul leilor și strigătul tuturor vietăților poate fi auzit doar de om, care știe că rațiunile lor se urcă spre Creator”[7].

Înainte de păcat, „omul se considera gol, dar era, în realitate, inteligent. […] Șarpele era inteligent, însă manifestându-și din inteligență doar viclenia, se arăta prin aceasta gol, lipsit de adevărata cunoaștere”[8].

În p. 367, autorul afirmă, pe baza descrierilor extatice ale Scripturii, că „Heruvimii sunt ființe cerești hibride, cu corp de taur sau leu, cu aripi de vultur, dar cap de om, semnificând rațiunea”.

Numai că vederile extatice ale Sfinților Scripturii au fost văzute pe măsura sfințeniei lor. Aspectul Heruvimilor dumnezeiești e unul iconomic în extaz și nu reprezintă aspectul lor real, așa cum sunt ei cu adevărat. Așa că alți Sfinți pot vedea Heruvimii sub alt aspect/ formă.

Autorul remarcă unul dintre lucrurile cuceritoare ale Scripturii: „familiaritatea cu care Dumnezeu i Se adresează omului”[9]. Iar El „aude orice rugăciune, dar îi oferă omului ceea ce îi este necesar și potrivit”[10].

„Vechiul Testament nu este deloc aniconic, [pentru] că porunca Decalogului „să nu-ți faci chip cioplit” nu înseamnă respingerea oricăror imagini sacre”[11].

În p. 517, autorul precizează că turnul Babel se află în Babilon și îl identifică cu ziguratul dedicat lui Marduk. Lipsesc însă din articol datele concrete ale identificării turnului cu ziguratul.

Duminica a preluat „importanța sabatică, datorită semnificației sale de zi a Domnului”[12]. De aceea, „Biserica nu încalcă sabatul, ci creștinii sunt adevărații împlinitori ai sabatului, în măsura în care, sub noua formă sabatică, cea duminicală, se împărtășesc de odihna lui Dumnezeu. Pentru că doar Învierea [Domnului] rămâne fundamentul intrării în Împărăția lui Dumnezeu, adică al dobândirii odihnei”[13]. Acestea sunt ultimele cuvinte ale cărții.

Însă Dr. Alexandru Mihăilă nu are niciun articol de exegeză teologică în carte, ci toate articolele sale sunt de critică textuală și de filologie aplicată.

Introducerea sa, în care separa teologia de criticism, mă făcuse să trag speranța, că, în persoana sa, voi găsi un teolog ortodox, care vede profund textele.

Numai că autorul începe articolul cu o problemă și o lasă fără explicații sau analizează un cuvânt, un text sau o temă prin prisma cercetării critice și, la final, fără nicio tangență cu aproape tot conținutul articolului, ne oferă niște explicații teologice deja știute. Cel mai adesea: care nu-i aparțin.

Însă Sfinții Părinți făceau teologie plecând de la text, dar contemplând textul cu smerenie, ei scoteau înțelegeri profunde despre el. Și niciodată nu ajungeau la concluzii, care să bagatelizeze textul și valoarea lui pentru mântuirea credincioșilor.

La un moment dat a afirmat că cei mai mulți dintre Sfinții Părinți nu știau limba ebraică…Dumnealui dă semne că ar avea o anume cunoaștere a ei.

Însă n-am văzut nicio înțelegere duhovnicească a autorului pornind de la un cuvânt sau de la o sintagmă pe care a tradus-o după textul masoretic. Semn că nu îi folosește la nimic limba ebraică sau greacă…dacă nu poate să vadă duhovnicește textele.

Pentru că problema capitală a exegezei ortodoxe e aceea de a avea o experiență mistică a lui Dumnezeu în viața ta. De a fi luminat de Dumnezeu să înțelegi textele Bisericii cât și propria ta viață și întreaga creație.

La aceasta adaugi texte critice, cunoștințe filologice, diversitate lingvistică, multe raportări la Sfinți și teologi. Pentru că discernământul și profunzimea înțelegerii textelor e dată de harul lui Dumnezeu prezent în noi.

Acesta e motivul pentru care mulți teologi recenți „se tem” de teologie: simt că Dumnezeu nu conlucrează cu ei, nu le spune nimic, nu le dezvăluie nimic. Iar textele Scripturii și ale Părinților sunt mute fără prezența lui Dumnezeu, care te face să vezi în adâncurile textelor.

Eșuarea în criticism, în destructurarea Scripturii e semnul că nu au niciun mesaj de la Dumnezeu. Și când nu ai niciun semn de la Dumnezeu…te simți realmente singur…