Peisajul se modifică brusc. Bătrânul declară că îmi place dumbrava și cântul, așa încât cei doi intră în dumbravă [pădure], unde este: frumusețe nespusă.

Un vers e, în mod neașteptat…simbolist:

Că, mai înainte cum ploaie căzusă
Și ceriul în pripă iar să limpezisă,
Soarele, căldură țipând, să ivisă.

 Mă gândesc fără să vreau la Soleil cou coupé al lui Apollinaire[1], deși semnificația imaginii poetice este contrară.

Destul de modernă este și expresia lui Vasile Aaron, surprinzătoare, cum spuneam.

Autorul a intenționat probabil să contureze un peisaj romantic, un tablou al naturii bogate și proaspete, încântătoare.

Însă e mai mult descriptiv, prozaic, și nu reușește întotdeauna să preschimbe ceea ce vede în poezie lirică sau în metaforă poetică.

Se pot totuși reține câteva strofe, din ansamblul acestei descrieri de natură:

Cum întra prin ramuri a soarelui raze
Ca petrile scumpe arborii sclipea. /…/
Versul cel frumos de privighetoare
Și alor mai multe paseri zburătoare
Legăna dumbrava și apele ei.

/…/

Pe fața de munte frumoasă făgime,
Nefiind tăiată cândva din vechime,
Să ivi cu flori de gir încărcată,
Veselă priveală și prea minunată!

Scoborând printr-însa, să vedea departe
O luncă frumoasă și netedă foarte.
Râuri ca cristalul, din munte ieșite,
Îi da umezeală prin ea împărțite.

Păstrăvii din râuri întrec toată firea,
Că nu-i pescuia nime, nicăierea; /…/
Să mă culc să dorm gios pe iarbă deasă,
La a unui fag umbră răcoroasă,

Întră [între] răsunarea râurilor iuți
Curgând pe supt arbori de vânturi bătuți.
Scoborâm supt poala muntelui, târziu,
Lângă răsuflarea unui rece râu.

Ultimele versuri l-ar fi putut – eventual – sugestiona pe Eminescu: Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara (Scrisoarea IV).

Este încă o dovadă că la Eminescu nu e vorba de animism sau de panteism, cum încearcă unii să susțină.

De asemenea, comparația sclipirilor vegetale cu pietrele scumpe o va utiliza și Eminescu (nu neapărat inspirat de Aaron).

Se vede – și se va vedea și la pașoptiști – că românii nu au încă, până la Eminescu, foarte multă subtilitate în contemplarea naturii sau cel puțin nu în transpunerea poetică a acestor vederi.

Aaron ne reprezintă o natură romantică: sălbatică, ingenuă, pură, nealterată de prezența umană.

Tabloul e format din codri de fag străvechi, paradisiaci, cu râuri reci și limpezi ca cristalul, cu faună și vegetație neatinsă de rosturile civilizației.

Cu certitudine, aceasta era natura cântată de preromantici și romantici.

Dacă nu am recunoaște elementele peisajului autohton, l-am putea confunda cu America din Atala și René[2].

Trilurile privighetorii leagănă pădurea și apele (dumbrava și apele ei). E o legănare care o poartă cumva în afara lumii acesteia.

Iar Reporta dorește să adoarmă între răsunarea râurilor iuți, ca mai târziu Eminescu: Astfel ades eu nopți întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas (Fiind băiet…).

Toate aceste elemente sunt menite să indice ritmurile unei existențe fericite și necorupte. Și, cu adevărat, a te lăsa în voia lor înseamnă a dori transgresarea într-o altă viață, extenuat de oboseala existențială prezentă.

Peisajul este, desigur, intenționat construit în antiteză cu elegiile sepulcrale și contemplațiile tombale de mai devreme.

Un fel de trecere a lui Reporta din Infern în Paradis…

Însă pe această lume încă nu e posibil Paradisul. Dar e de dorit pentru cea viitoare. Pădurea e o antecameră simbolică, prefigurativă.

Did you like this? Share it: