Iubiții mei,

pentru Sfântul Apostol Pavel, Crucea Domnului era o expresie a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de noi.

Era modul faptic în care Dumnezeu ne-a arătat marea Sa iubire față de noi.

Pentru că El, subliniază Pavel, „a murit pentru noi…pe când noi eram încă păcătoși” [Rom. 5, 8, GNT]. Pe când eram bolnavi, morți în păcatele noastre. Căci noi „ne-am împăcat [catillaghimen] cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” [Rom. 5, 10, GNT].

Și când Scriptura vorbește despre moartea Fiului pentru noi, vorbește despre Cruce ca despre altarul preasfânt pe care Domnul Și-a arătat iubirea Lui imensă față de noi.

Desigur, Dumnezeu nu ne-a iubit doar pe Cruce. Dar Crucea a reprezentat adevărata tărie a iubirii Lui dumnezeiești. Pentru că El a dorit să moară pentru noi, odată pentru totdeauna, pentru ca prin moartea Lui să ne umplem veșnic de viață.

În Rom. 6, 4, Botezul nostru e văzut ca o îngropare împreună cu Hristos. Adică o crucificare și o moarte mistică împreună cu Hristos. Pentru că acolo, în Botez, „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să nimicească trupul păcatului, ca să nu mai fim robi ai păcatului” [Rom. 6, 6, GNT].

Tocmai de aceea e nevoie de crucificarea liturgică a Botezului, de marea taină a înfierii noastre: pentru că de atunci primim harul lui Dumnezeu, pentru ca să ne putem răstigni continuu. Să putem birui continuu păcatul în noi, așa cum El l-a biruit în mod desăvârșit în umanitatea Sa.

Adică Crucea Lui e actualizată prin Botez și prin toate Tainele Bisericii.

Crucea Lui își varsă puterea în slujbele Bisericii, pentru că slujbele Bisericii sunt izvorul nostru de viață dumnezeiască.

Harul Lui ne vine prin Biserică și numai în Biserica Lui noi putem fi răstigniți în har, adică mereu în luptă cu păcatul, despătimindu-ne prin harul lui Dumnezeu, harul fiind focul prin care ne facem vase plăcute Domnului.

Însă Dumnezeiescul Pavel ne spune, că „dacă am murit cu Hristos, credem că vom fi și vii cu El” [Rom. 6, 8, GNT].

Dacă am murit tainic, în Botez și dacă murim tainic, mereu, împreună cu El, prin aceea că renunțăm continuu la noi, cei vechi, la noi, ca oameni ai păcatului, pentru viața veșnică împreună cu El…atunci vom fi vii cu El. Împreună cu El.

Însă viața noastră cu El e o continuă crucificare plină de învieri din morți.

Căderile noastre sunt cutremurătoare…sunt afundare în hău.

Dar întru nădejdea iertării Lui noi ne ridicăm din păcat, ne ridicăm mereu din păcat, ne răstignim pentru păcatul nostru prin părerea de rău și prin faptele curățirii de păcat…așteptând ca Domnul să ne învieze din morți iar și iar…

Pentru că viața cu Dumnezeu e o rămânere continuă în harul Său. Simțind viața Lui, bucuria Lui, frumusețea Lui în noi.

Și despre această rămânere cu Hristos…și despre această simțire a slavei Lui în noi, Pavel spune că e viața noastră, a ortodocșilor.

De aceea e duhovnicească: pentru că e plină de har, de prezența lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva vrea să simtă prezența lui Dumnezeu în noi…îi împărtășim din pacea și din bucuria noastră duhovnicească, din minunile lui Dumnezeu cu noi, din harul Lui, pentru ca să vadă ce viață plină de bunătăți dumnezeiești au creștinii ortodocși.

Însă viața duhovnicească, ca și excursia în natură sau viața la țară…e plină de simplitate.

E plină de adevăruri mari, depline, de bucurie necenzurată, de voioșie dumnezeiască, pentru că e trăire a adevărurilor dumnezeiești…dimpreună cu Dumnezeu.

Și despre această simțire copleșitoare a lui Dumnezeu în noi înșine, Sfântul Pavel vorbește atunci când se referă la a face „mădularele noastre [adică întreaga noastră persoană] roabe ale dreptății întru sfințire” [Rom. 6, 19, GNT].

Să supunem, adică, trupul și sufletul nostru, în mod deplin, dreptății lui Dumnezeu, voii lui Dumnezeu, pentru că astfel lucrăm sfințirea/ îndumnezeirea noastră.

Cu alte cuvinte sfințirea se lucrează acum, în clipa de față, cât suntem în viață, pentru că acum încercăm să robim trupul și sufletul nostru voii lui Dumnezeu, pentru ca El să ne umple de harul care ne sfințește pe noi.

Și astfel crucea noastră cea de toate zilele, adică asumarea vieții ortodoxe, este o robie pentru sfințenie.

Încercăm să ne robim/ să punem sub conducerea minții noastre, luminate de har, trupul și sufletul nostru, pentru ca să nu ne facem de rușine. Să nu ne arătăm creștini doar pe-afară dar nu și înăuntru.

Sfântul Pavel e de acord cu noi…sau, mai degrabă, noi cu el. Pentru că, ne spune el, „dacă ucideți cu Duhul faptele trupului, veți fi vii” [Rom. 8, 13, GNT].

Și când ne vorbește de ucidere, de ucidere în noi înșine a faptelor trupului, adică a patimilor, ne vorbește despre crucea despătimirii, a luptei continue cu patimile, pentru ca să fim vii întru harul Duhului Sfânt.

Astfel experimentăm pe viu, trăim în noi înșine roadele crucificării, adică ale iubirii lui Dumnezeu pentru noi, pentru că vedem că din Crucea Domnului, în asceza noastră, nu coboară moarte ci viață, bucurie și o enormă libertate duhovnicească.

Puterea Crucii Sale, adică a iubirii Sale, e aceea că face din asceza noastră dureroasă o cale spre bucuria reală, deplină, duhovnicească, veșnică.

Cu alte cuvinte postul, rugăciunea, iertarea, suferința, îngăduința nu ne victimizează ci ne personalizează. Nu ne fac slabi ci puternici pe dinăuntru, plini de nemurire.

Pentru că Dumnezeu „ajută slăbiciunii noastre” [Rom. 8, 26, GNT].

Iar slăbiciunea noastră e tocmai vulnerabilitatea noastră în fața păcatului. În fața durerii, în fața plăcerii, în fața morții…

Dumnezeu ajută și întărește slaba noastră putere, atunci când Îl lăsăm să Se arate minunat în viața noastră.

Căci cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, nu Îl cunosc tocmai pentru că nu L-au lăsat să le arate cât de mult îi iubește. Cât de mult îi caută. Cât de mult îi vrea pentru El.

Și dacă Îl găsim pe El, adică de Îl lăsăm pe El să ne vorbească despre dragostea Lui pentru noi…aflăm că El ne-a iubit și „ne-a ales pe noi întru El [mai] înainte de întemeierea lumii, [pentru ca] noi să fim Sfinți și fără prihană înaintea Lui, în iubire” [Efes. 1, 4, GNT].

Așadar sensul Crucii e sfințenia și nu moartea! 

Sensul Crucii e viața veșnică.

Iar sfințenia e plină de iubirea lui Dumnezeu, pentru că El, mai înainte de a fi creat lumea și pe noi, ne-a dorit Sfinți și plini de iubire pentru El și între noi. De iubire curată, fără blam, fără necurăție.

Însă, datorită căderii omului în păcat, a trebuit să vină El, „pacea noastră” [Efes. 2, 14, GNT], pentru ca să ne împace interior.

Ca fiecare dintre noi, datorită Crucii Domnului, să omorâm în noi „vrăjmășia” [Efes. 2, 16, GNT] dintre trup și suflet, adică orice patimă.

Pentru că patimile sunt tulburarea noastră interioară iar ele sunt munca noastră cotidiană!

Pentru a face pace în noi, pentru ca să nu mai existe tulburare, e nevoie ca să luptăm cu Dumnezeu împotriva patimilor noastre, pentru ca El să ne umple de slava Sa, de pacea Sa dumnezeiască.

Când însă Crucea Lui și lupta cu patimile sunt un scandal/ o sminteală sau o prostie/ o nebunie [I Cor. 1, 23, GNT]?

Când Dumnezeu nu e crezut atât de iubitor încât să Se întrupeze și să moară pentru noi…și când viața de sfințenie nu e văzută în adâncimea ei veșnică ci în ceea ce nu aduce acum, în clipa de față.

Căci sfințenia nu produce bani, faimă, petreceri de lux…pe când Dumnezeu nu e un Dumnezeu distant, rece, ci un Dumnezeu fierbinte, zelos, plin de dorul de a mântui oamenii.

Iar faptele Evangheliei sunt faptele Acestui Dumnezeu prea-iubitor, Care a împlinit toate profețiile despre Sine, întrecându-ne toate așteptările, pentru a ne deschide, în ființa noastră, cea mai mare libertate așteptată vreodată de om: libertatea îndumnezeirii.

Aceea în care putem crește la infinit în sfințenie și în vederea slavei Sale, pentru că avem în noi temelia cea adevărată, „Care este Iisus Hristos” [I Cor. 3, 11, GNT].

Însă Fiul nu e niciodată fără Tatăl și fără Duhul Sfânt. De aceea Treimea Cea preasfântă și Preadumnezeiască Se sălășluiește în noi prin slava Sa.

Așa că temelia îndumnezeirii noastre e slava Treimii.

Iar a trăi în slava Lui înseamnă a trăi consecințele ascetice ale răstignirii continue, acestea în care noi murim fără să murim sau prin care noi murim păcatului înviind pentru Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să ne stăpânească „dragostea lui Hristos” [II Cor. 5, 14, GNT], bucurându-ne întru Duhul de frumusețea Tatălui!

Să aveți inimi largi și nu strâmte, pentru ca să coboare frumusețea Treimii în noi, cea care ne împacă cu totul.

Pentru ca să trăim după voia lui Dumnezeu, cea care bucură inima noastră, plăcând Celui care ne vrea Sfinți ai Lui pentru veci. Amin!

Did you like this? Share it: