Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 15 septembrie 2013

Istorie 4. 24

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

26. Studenții lui Allan Bloom

În The Closing of the American Mind [Închiderea/ mărginirea minții americane], publicată în 1987 și editată în română în 2006, sub titlul Criza spiritului american[1], Allan Bloom (profesor universitar american) vorbește despre studenții săi.

Iar primul lucru pe care îl spune despre studentul american, e că el vine la facultate cu preconcepția cum că „adevărul e relativ[2]. Și cu toate că vin din medii foarte diverse, studenții săi „sunt unificați doar în relativism și în credința în egalitate[3]. Că au drepturi egale.

Relativismul l-au învățat tot la școală. Ea e singura „virtute”, spune Bloom, „pe care s-a străduit s-o imprime întreaga educație elementară [americană], vreme de mai bine de cincizeci de ani[4].

Am putea spune că noi, românii, de 70 de ani suntem bolnavi de limba de lemn comunistă și de torpilarea valorilor, pe când americanii au fost îndoctrinați cu faptul că nimic nu e valabil pentru toți și că e mai bine să nu aibă valori și crezuri comune, pentru ca să poată să se integreze toate națiile și minoritățile de tot felul. Politică de stat și la ei și la noi.

Relativismul însă, accentuează autorul, practicat la scară largă, face ca „adevăratul credincios…[să fie considerat] pericolul real” al națiunii[5]. De aceea, tinerii relativiști americani nu își pun problema să corecteze greșeli sau să aibă dreptate ci ca nimeni, din apropierea lor, să nu creadă că are dreptate[6].

Din acest motiv, universitățile americane își doresc „să producă un anume tip de ființă umană”[7]. Iar America își dorește „să producă bărbați și femei care au înclinațiile, cunoștințele și caracterul capabile să susțină un regim democratic[8].

Numai că în ultimul timp, subliniază autorul, s-a trecut de la „educația omului democratic la educația personalității democratice[9]. Iar noul tip de educație e foarte permisiv, e deschis spre orice experiență[10].

Cu toate acestea, despre tinerii americani ai anilor ’80, autorul spunea că „știu mult mai puțin despre istoria americană”[11]. Pentru că „relativismul a distrus motivul real al educației” și anume acela de „căutare a unei vieți bune[12].

Nu-i mai interesează țările străine decât în mod utilitarist[13] iar studenții practică multiculturalismul pe fondul moralei dulcegi că trebuie să ne înțelegem cu toții[14].

Însă, observă autorul, „studenții și noi, ceilalți, suntem lipsiți de entuziasmul elementar care decurge din descoperirea diversității”[15].

Entuziasmul e duhovnicesc, vine din credința și din viața cu Dumnezeu și din iubirea de oameni. Dacă valorile nu sunt importante, nici oamenii care le produc nu sunt importanți. De aceea lipsa de viață, de bucurie pentru ceea ce descoperi.

„Obtuzitatea intelectuală”[16] a studenților americani, spune autorul, e considerată drept „o mare parte a farmecului studenților americani”[17]. Dar ei ajung la facultate cunoscând Sfânta Scriptură, pe care o interpretează în maniera protestantismului timpuriu[18].

Dându-și seama de raportarea lor la Scriptură, Bloom a conchis că studenții săi sunt „indiferenți față de culturile naționale” tocmai datorită modului în care interpretează Scriptura[19].

Însă trecând la discuția despre cărți, el spune că „studenții noștri și-au pierdut obișnuința și gustul de a citi[20]. De aceea „obtuzitatea psihologică a studenților noștri este cutremurătoare, fiindcă nu au la îndemână decât psihologia populară care să le spună cum sunt oamenii și ce motivații au ei. [Căci] pe măsură ce starea de conștiență pe care o datorăm aproape exclusiv geniilor literare pălește, oamenii devin [tot] mai asemănători, neștiind că pot fi și altfel[21].

Motiv pentru care studenții americani (și nu numai, că și ai noștri sunt cam la fel) nu sunt capabili „să distingă între sublim și gunoi, înțelegere fină și propagandă”[22].

Alături de filme[23], studentul american e plin de muzică[24]. Apreciază muzica rock, pentru că nu are „vreo sursă intelectuală înaltă”[25], însă știe totodată că „rockul are ritmul raportului sexual”[26].

În capitolul despre relații, autorul afirmă că studenții americani sunt, „în general, amabili[27]. Sunt „plăcuți, prietenoși și, dacă nu extrem de generoși, cel puțin nu din cale-afară de meschini. Principala lor preocupare sunt ei înșiși, înțeleasă în sensul cel mai îngust”[28].

Dar individualismul tinerilor americani, constată Prof. Bloom, e o consecință a declinului familiei[29]. Individualism care se împacă cu credința lor că toți „sunt creați egali și au drepturi egale[30].

În ceea ce privește relațiile între sexe, „există o familiaritate nepăsătoare cu trupurile altora, și o mică inhibiție cu privire la folosirea propriului corp pentru o gamă largă de scopuri erotice. Nu se pune un preț special pe virginitatea proprie sau a partenerilor”[31].

Iar „studentele nu se simt în general discriminate sau disprețuite pentru aspirațiile lor profesionale”[32].

Însă universitatea americană nu mai operează cu distincții, pentru că a eliminat distincția fundamentală dintre superior și inferior în materie de creație și cunoaștere[33].


[1] Allan Bloom, Criza spiritului american. Cum universitățile au trădat democrația și au sărăcit sufletele studenților, cu un cuvânt înainte de Saul Bellow, trad. din engl. și note  de Mona Antohi, postfață de Sorin Antohi, Ed. Humanitas, București, 2006, 501 p.

[2] Idem, p. 23.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 24.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 25.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 26.

[11] Idem, p. 34.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 35.

[15] Idem, p. 42.

[16] Idem, p. 50.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 58.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 68.

[21] Idem, p. 70.

[22] Idem, p. 70-71.

[23] Idem, p. 71.

[24] Idem, p. 76.

[25] Idem, p. 82.

[26] Idem, p. 83.

[27] Idem, p. 93.

[28] Idem, p. 94.

[29] Idem, p. 98.

[30] Idem, p. 100.

[31] Idem, p. 123.

[32] Idem, p. 124.

[33] Idem, p. 402-403.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [7]

Templul în ruină al zeiței Fortuna este următorul loc vizitat de cele două personaje.

Nu doar norocul este instabil, ci chiar templul său, căzut în ruină, cunoaște așadar…schimbările sorții.

E un simbol pus în adâncime/ un mise-en-abîme.

Deși templul antic este o paragină, în care zidurile stau să se năruie, în mod paradoxal, in interior s-au conservat elemente esențiale, arhitectonice și de cult:

În fundul capiștei, altar păgânesc:
Idolii pe dânsul părea că trăiesc!
Altarul înalt, de petrii cioplite,
După măiestrie și rând bun tocmite,

De marmură șase stâlpi îl țăpenea
Și toată frumsețea i o înmulțea.
Să cunoștea bine și vatră și locul
Pe care la idol jirtfind ardea focul.

Idolul, Fortuna, din peatră cioplit,
Atât de bine era nimerit,
Încât săpătoriul [sculptorul] trebuì să fie
Cel mai minunat întru măiestrie.

Orb fără vedere, redicat pe roată,
Nestatornicia închipuind toată. /…/
Pe altar, de-a stânga, o roată cumplită
De același mare săpător cioplită:

Pe a ei obezi, scaune frumoase
Așa de cu bun rând să așezase,
Cât ședea mulțime mare de oameni pre iale,
Unii având zile bune, alții rele.

Câți sta de-a direapta capu sus ținea
Și a lor noroc încet să mărea.
Cel tocma deasupra era mai mărit,
Decât ceialalți toți mai fericit.

Cei de partea stângă ținea capul gios,
Mergând din noroc la stat ticălos.
De partea cea stângă, tocma lângă roată,
A iadului gură să vedea săpată.

Lumea ticăloasă roata învârtește
Și învăluiala tristă săvârșește,
Că cei de-a direapta în sus să ridică,
Cei de-a stânga gios, pe rând, în iad pică.

Ce închipuire poate fi mai vie
De a lumei mare cu noi tirănie?
Pe unii ridică, pe alții scoboară
Și pe rând petoți îi pune-n comoară [mormânt].

Tema norocului ca o roată care se învârte e antică.

O reînvie și Miron Costin în Viiața lumii:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul./ Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.

Reamintim aprecierea lui D. H. Mazilu: tema norocului nestatornic era „cultivată la noi, în descendenţa lui Ioan Chrisostom, încă de Neagoe Basarab şi ale sale Învăţături[1].

Capiștea aceasta suportă oarecare comparație cu templul din cetatea Epithimiei, în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, în ceea ce privește realismul sculpturilor sau înfățișarea idolului[2].

Oarbă era și boazda [zeița] Pleonaxis, la Cantemir, ținând o cumpănă și având gura tartarului/ iadului deschisă dedesubt:

Unde în mijlocul capiștii, boadza Pleonexis
într-un scaun de foc ședea,
supt a căruia picioare un coptoraș de aramă
plin de jăratec aprins a fi să videa.
Iară din giur împregiur
făclii de tot feliul de materie ardzătoare
cu mare pară, vârtos ardea. /…/

Cu ochii închiși și cu ureche plecată,
ca [și] când ce în poale i s-ar pune să nu vadă,
iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înțăleagă.

În mâna dreaptă cumpănă ținea,
în carea de o parte, în locul dramului,
piatra ce-i dzic ahortatos
și anevsplahnos
(căci piatra aceia doaâ numere are)
pusese, iară de altă parte,
chipul a toată lumea pus a fi să părea.
Însă cumpăna din dreapta la pământ atârna,
iară cumpăna din stânga ca pana în aer giuca
(că unde nesațiul stăpânește,
acolo toată lumea decât bobița strugu[re]lui
mai mică ieste).

Iară în mâna stângă ținea o leică,
a căriia țievie până gios,
la picioarele scaunului agiungea
și deasupra cuptorașului celui de aramă
într-o gaură ce avea
să sprijieniia.
Deci, pre cât socoteala mea
agiungea,
prin leică printr-aceia
toate celea ce să punea
trecea
și în cuptorașul cel de aramă să topiia,
deciia în pară aprindzându-să
scaunul în carele boadza ședea
să făcea. /…/

 Că pre cât puteam cunoaște,
supt fundul coptorașului gura Tartarului era,
și din fundurile pământului
focul nestins în fundul coptorașului loviia,
de unde atâta putere de fierbinteală și de văpaie
ca pre o cahlă [coș] izbucniia[3].

Subliniem aceste similitudini nu neapărat pentru a sugera o filiație literară – deocamdată imposibil de dovedit –, ci pentru a pune în lumină o înrudire de mentalitate și de viziune. Care tot în tradiție se înscrie.

Învățătura morală a poemului lui Aaron este aceea că până și păgânii înțelegeau foarte bine natura labilă a norocului și că știau să reprezinte foarte bine patimile umane.

În sens creștin: Dumnezeu ț-au dat, El poate să-ți iaie/ Și cele ce ai într-un ceas să piaie. /…/ Ai văzut cum lumea cu omul să giocă/ Și cum îl aruncă de sus în bolboacă[4]? /…/ Fugi cu fericirea ta, om ticăloase!/ Că toate oricâte ai sunt putregăioase,/ Să uscă ca iarba, per ca o nălucă,/ Perirea de iale lesne să apucă!

De asemenea, omul avar, lacom e rob la avere, averea îl poartă/ Cum poartă pisica o pasăre moartă. /…/ Scumpul e ca porcul, care cât trăiește/ Răpune și strică și nu folosește.

Cel bogat și zgârcit moare și lasă altora cele ale sale, iar pentru sine numai un nume rău și urât de ceilalți.

Aaron amintește pilda împăratului roman Titus, care era foarte milostiv, și conchide: De s-ar redica acuma păgânii,/ Ne-ar ținea pre noi mai răi decât câinii.

Subiectul îi permite autorului un discurs moral destul de lung și diatribe împotriva rapacității și a lipsei de compasiune pentru semenul aflat în suferință, luări de poziție care ne amintesc de cazanii și didahii – de omiliile ortodoxe, în speță.

Autorul făcuse studii teologice și era un spirit religios, fără îndoială.

Față de cel căzut în nenorocire, creștinul de azi se poartă ca un tiran plin de bucurie/ Când vede pe altul în ticăloșie/ Înotând în apă, mai sorbit de undă/ Și în loc să-l scoață mai tare-l cufundă.

Comparația metaforică ni se pare inspirată din Psaltirea în versuri lui Dosoftei, unde vivorul apei, genunea cea largă sau smârcul (vâltoarea) îți deschide buza și soarbe pe cel aflat în nevoie, dacă nu se roagă la Dumnezeu pentru izbăvire (Ps. 68, 35-50).

Totodată, Dosoftei se ruga ca pe cei răi: Să-i agiungă undă cu urgie (Ps. 68, 82).

Aceeași influență a lui Dosoftei se vede și câteva versuri mai departe, în cadrul altui discurs religios și moral, în care bătrânul susține o învățătură psalmică (biblică), aceea că Dumnezeu poartă grija zilei:

Că Acela ce astăzi nu ne părăsi,
Acela și mâne de noi va griji.
De mult pentru noi au rânduit toate,
Ca un Stăpân care, oricâte vrea, poate.

La Dosoftei: Că Dumnezeu toate/ Câte va, le poate (Ps. 47, 49-50).

Urmează o poveste cam lungă și presărată de amănunte prisositoare, în opinia mea, despre prinderea păstrăvilor de către Reporta și cina sănătoasă a celor doi.

Autorul încearcă, cu puțin succes, să fie liric și să înfățișeze momentul înserării, dar e mai mult clasic decât romantic în descrierea sa.

Redăm câteva versuri din descrierea sa poetică, care ni s-au părut mai sugestive:

Soarele, cum tare spre apus pâșisă
Și zvârlind căldură gios să pogorâsă,
Umbrele din fagi pre lunci să tinsese
Și mai toată fața lor o cuprinsese. /…/

Gios pe lunci, pe unde raza cea de soare
Mai strălucea încă, sta tot ațișoare,
Pe flori și pe iarbă, de păiangini tinse /…/

Unele din ierburi, fiind bătrânite,
Își lepăda gios florile smolite,
Le zbura pe lunci puțintica boare.
Cele verzi umplea câmpul de mirare.

Și cu cât mai gios soarele mergea,
Cu atâta umbra mai tare creștea.

Aaron are mai puțin talent și mai puțină înfiorare (pre)romantică decât pașoptiștii, dar nici aceia nu vor ajunge cu mult mai departe, din punct de vedere literar, față de acest tip de versificare a unui peisaj.

Romantică este și atenția acordată trilurilor din miez de noapte ale privighetorii – după ce personajele trec printr-o furtună teribilă – :

Veni miezul nopții și privighetoarea,
După obicei își porni cântarea.
O auzeam bine și totuș durmeam
Și ca în nescare visuri o vedeam.

Părea că o văz în aripi lovind
Și, ciocul căscând, în ram chiuind.

Răsuna dumbrava de a ei cântare.
Fiindcă era o liniște mare
Și de toate părți afundă tăcere,
Revărsa un sunet dulce ca de miere.

Așa petrecui durmind noaptea toată,
Noapte mai nainte nemaiarătată.

Deși, la trezirea lui Reporta, poetul pomenește și despre ciocârlie și mierlă, totuși nu mai recurge la notația poetică a impresiilor sale.

În literatura romantică, celebră este Odă la o  privighetoare, a lui John Keats[5], pe care am semnalat-o și altădată[6], observând că și pașoptiștii noștri au fost fermecați de viersul privighetorii și al ciocârliei[7].

Deși rafinamentul poetic al lui Aaron este încă departe de cel al unor poeți ca Keats sau Shelley[8], observăm totuși că acesta a intuit bine anumite elemente care țin de profunzimea contemplației romantice: adâncul nopții și tăcerea adâncă, cântarea ireal de dulce răsunând în această liniște aproape metafizică, visarea care este un element sugestiv pentru extaz, pentru revelație, pentru ieșirea din perimetrul acestei lumi.

Atât Odă la o privighetoare, a lui Keats, cât și Odă la o ciocârlie, a lui Shelley, au fost scrise în același an 1819.

În ambele, privighetoarea și, respectiv, ciocârlia reprezintă o deghizare a poetului, un simbol al sublimului și al cântecului poetic care traversează lumea, caută transcenderea ei.

Însă e puțin probabil ca Aaron să fi avut cunoștință de ele.

Așa încât, deși realizarea poetică lasă de dorit, intuiția sa este totuși de remarcat.

Am putea oare să considerăm că impresiile  atribuite tânărului Reporta, percepute într-o stare de semitrezie/ semivisare, reprezintă totuși un episod liric care intenționează să sugereze dorul transcendenței?

Din păcate, poemul rămânând neterminat, nu putem ști ce surprize ne rezerva Aaron.


[1] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 96.

[2] Se pot revedea pasajele din Istoria ieroglifică aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/19/istoria-ieroglifica-in-versuri-11/.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 136.

[4] Bolboacă, bulboacă sau bulboană = vâltoare (termen utilizat foarte mult de Dosoftei), vârtej de apă, acolo unde e apa adâncă.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno