Mulți dintre credincioșii noștri își trăiesc credința ca pe o formă de manifestare la nevoie sau în anumite momente speciale ale vieții lor. Când au probleme, atunci strigă către Dumnezeu. Dar mai puțin strigă către El când se bucură. Când le e bine.

Au mai multe cereri decât mulțumiri și recunoștință pentru binefacerile primite de la El.

Tocmai de aceea, această credință punctuală (ca să nu-i spun utilitaristă), care se manifestă doar în anumite zile, nu înțelege ritmul credinței fierbinte, care se roagă zilnic lui Dumnezeu. Care Îi slujește Lui în tot ceasul.

Adică e o întâlnire între puțin călduț și fierbinte…și diferența de temperatură nu e înțeleasă de către cei utilitariști.

Pentru că primii sunt oamenii care își fac din Dumnezeu, din când în când, o rugăciune, pe când a doua grupă, cei fierbinți în credința lor pentru Dumnezeu, sunt cei care sunt rugăciunea în care Se pogoară Dumnezeu.

Dar Dumnezeul ținut la distanță de cei puțin călduți e, de fapt, Dumnezeul Care le aprinde inima celor fierbinți.

Și din acest motiv ei nu pot înțelege de ce Dumnezeu iubește pe cel care iubește mult [Lc. 7, 47].

De aceea, la Spovedanie și în îndrumările diverse pe care le dăm ca preoți, mai înainte de orice lucru pe care trebuie să îl spunem, trebuie să știm, să înțelegem, să vedem adânc, cine e cel din fața noastră.

Pentru că una e să vorbești cu cineva care se roagă rar, care nu citește teologie, care nu are cărți de rugăciune acasă și pentru care credința e doar la Biserică sau la vreun Botez sau Înmormântare și alta e să vorbești cu cei care citesc, care se roagă, care merg în pelerinaj, care au avut probleme și căderi în viețile lor, care i-au schimbat și pentru care credința e un mod de viață și nu ceva moștenit de la părinți.

Una e să vorbești cu un copil și alta cu un teolog. Una e să vorbești cu o mamă și alta cu o fecioară. Una e să vorbești cu un monah și alta e să vorbești cu un ierarh.

Experiența și cunoștințele Preotului duhovnic trebuie să fie atât de vaste și el plin de slava lui Dumnezeu, încât, cineva, care ar pune la un loc toate sfaturile date de el multor oameni, s-ar minuna de diversitatea și de prospețimea lor, constatând că ele par a fi date de mulți duhovnici și nu de unul singur.

Pentru că fiecare om e un caz aparte, irepetabil și pentru care e nevoie de tot ce știi și ce ești…dar, în primul rând, de luminarea lui Dumnezeu.

Pentru sfătuirea oamenilor, în primul rând, contează ce dorește Dumnezeu să-i spui unui om. Pentru că ceea ce îi spui nu e o carte…ci un drum spre ce trebuie să fie. Adică spre toate cărțile și spre toți oamenii.

În experiența credinței mele, Dumnezeu S-a arătat ca Cel ce m-a iertat mult.

Nu cred că iubesc mult pe Dumnezeu și , cu atât mai mult, nu mă cred vrednic de iubirea lui Dumnezeu. Însă cunosc iubirea lui Dumnezeu, Care m-a iertat și mă iartă mult.

De aceea, pentru a sfătui, trebuie să cunoști intensitatea relației dintre Dumnezeu și cel credincios. Trebuie să știi cum arată iubirea și viața lui cu Dumnezeu și ce a făcut Dumnezeu în viața lui cu el.

Pentru că atunci când afli scopul lui Dumnezeu cu omul din fața ta, de unde a ieșit, din ce gropi ale păcatelor și spre ce se îndreaptă, atunci te simți responsabil pentru iubirea cu care Dumnezeu îl iubește.

Și întrebările curg în noi…cât și grija pentru el.

Cum aș putea să opresc pe acest om, dacă Dumnezeu îl vrea tot mai mult cu El, din ascensiunea lui?! Eu trebuie să îl ajut, să îl ajut să se înțeleagă și să își urmeze drumul lui.

Nu al meu, ci al lui!

Pentru că el, cel din fața mea, are drumul lui…cu Dumnezeu, care nu seamănă cu drumul altuia.

Însă, în același timp, trebuie să ridicăm tot mai multe probleme în adâncul oamenilor și să explicăm tot mai mult cadrul credinței, pentru cei care iau prea ușor credința. Sau nu înțeleg că tot ceea ce citim despre credință trebuie să devină interiorul credinței noastre.

Și pașii spre mai mult se fac prin aceea că explicăm diverse mărturii ale vieții ortodoxe.

Mărturiile din viețile Sfinților trebuie introduse subtil în cotidianitate.

Acolo unde e nevoie de exemplu viu pentru a sublinia adevăruri de credință, noi trebuie să venim cu explicații pe măsura înțelegerii lor.

Oricât de banale ar părea pentru noi acele explicații, pentru cei care nu le cunosc ele nu sunt banale.

Și, că vrem sau că nu vrem, că ne place sau nu ne place, cu fiecare om și cu fiecare slujbă în parte, trebuie să luăm totul de la capăt, toate explicațiile, asta dacă nu cumva există un număr de credincioși constanți, care știu aceste lucruri. Care vor mai mult. Pentru care mergem mult mai departe cu explicațiile.

Pentru toți la un loc…trebuie să ne edităm catehezele și predicile, explicațiile multiple pe care le-am susținut live sau pe care le-am elaborat, pentru ca să nu mai revenim la ele. Pe foaie sau în format online trebuie să avem discutate tot felul de problematici esențiale ale vieții ortodoxe, pentru ca ele să fie un început de aprofundare.

Însă explicațiile noastre trebuie să contextualizeze problema, să o introducă în arealul întregii gândiri ortodoxe și nu să o separe de el. Pentru că atunci nu avem o discutare smerită și fructuoasă a unei probleme ci o privire unilaterală asupra ei.

Nașterea, moartea, păcatul, simțirea harului, viața veșnică, avortul, libertinajul sexual, crima, violența, orice degradare umană trebuie discutate în interiorul și din perspectiva vieții teologice și liturgice a Bisericii.

Privite separat sau dându-le explicații părut „plauzibile”, fără racordare cu Tradiția Bisericii, nu avem de-a face cu răspunsuri teologice ci cu explicitări nefericite ale unei probleme, ale unei situații.

Pentru că erminia unei probleme teologice are în spate un mult teologic și o mare experiență, neînțelese de prea mulți, dar care dă explicații simple și profunde în același timp, în acord cu mintea Bisericii, la probleme ce par insolubile.

Avortul, explicat teologic, e o pledoarie pentru sensibilitate și respect față de viață. Tratarea lui doar în termeni negativi, doar în termenii lui nu e bine, când toată lumea știe acest lucru…nu duce la o abordare teologică, pentru că avortul trebuie explicat nu în ce produce…ci în ce oprește să se nască.

La fel, perspectivele cosmologice care Îl exclud pe Dumnezeu sau Care Îi umbresc atotprezența și atotimplicarea Lui în viața lumii, discutate teologic, înseamnă o pledoarie pentru iubirea lui Dumnezeu și pentru coerența întregii Sale creații.

Pentru că teologia nu își primește conținutul din perspectivele unilaterale și negaționiste ale gândirii umane ci din revelația lui Dumnezeu.

De aceea apologetica ortodoxă trebuie să gândească teologic și nu să explice teologia cu instrumente din afara ei. Sau să creadă că teologia are nevoie de apărare din afară.

Iar a gândi teologic o problemă, ca avortul sau cosmologia, la care ne-am referit mai sus, nu înseamnă a te lupta cu ce spun opozanții teologiei ci a spune ce ne-a spus Dumnezeu despre problema ca atare.

Și Dumnezeu, în cazul avortului, ne-a spus că viața e de la El, că e un dar…și prin asta a desființat avortul…iar în ceea ce privește cosmologia, Dumnezeu ne-a spus că lumea e a Sa, e creația Lui, pentru că El a adus-o de la neexistență la existență și tot El îi poartă de grijă neîncetat.

Așa privind lucrurile, problemele de tot felul, gândite și explicate teologic, ne fac să dorim explicații integrale, explicații conexe, explicații totalizatoare și nu rezolvări decontextualizate.

În același fel, oamenii au nevoie să-i incluzi într-o perspectivă totală a vieții Bisericii.

A veni în Biserică și a dori să trăiești bisericește nu înseamnă a exclude tot ceea ce nu înțelegi ci a căuta să găsești explicații tot mai cuprinzătoare pentru diverse lucruri.

De aceea eu nu-i înțeleg pe cei care știu puține lucruri și se cantonează în ele.

Pentru că omul realmente doritor de îndreptare, de cunoaștere, de schimbare a vieții e doritor să cunoască orice lucru despre viața Bisericii. Fie că e vorba despre istoria Bisericii, despre dezvoltarea cultului, despre explicitarea dogmatică a credinței, despre diverși Sfinți și eretici, până la probleme de existență: cum să facă una sau alta, ce să facă în situația cutare, de ce nu e bun, pentru el, un lucru, dar e bun altul.

Pentru că omul credincios, autenticul credincios, e avid de a cunoaște pe Dumnezeu și modul cum Dumnezeu a păstrat Biserica Lui și cum îndrumă pe oameni către Sine, pentru că Îl percepe pe Dumnezeu ca pe continua minune și frumusețe care Își dorește să fie înțeleasă și iubită.

Dumnezeu atrage și convinge neîncetat, îndrumă și bulversează pe omul credincios, când el constată cum a lucrat și lucrează Dumnezeu în lume.

De aceea, fiecare zi, el are o dorință de tot mai mult, o grijă de a nu pierde timpul, de a nu pierde prilejul pentru rugăciune, pentru citire, pentru curățire, pentru scris.

Dacă înțelege acest lucru omul utilitarist în relația sa cu Dumnezeu, atunci se rușinează și înțelege că Dumnezeu nu e cineva care răspunde la un ghișeu, nu e cineva care împlinește dorințe…ci e Cel care dorește să aibă cea mai mare și mai frumoasă relație veșnică cu fiecare dintre noi.

Iar eu cred în schimbarea fiecărui om. În schimbarea oamenilor pe măsura puterii lor de a înțelege binele schimbării.

Pentru că are nevoie de explicații multiple dar și de un cadru constant pentru o schimbare de profunzime.

Cine iubește mult pe Dumnezeu, a conștientizat mult nevoia de a fi cu Dumnezeu. Numai că trebuie să îl ajutăm pe fiecare om să își trăiască iubirea față de Dumnezeu într-un mod tot mai curat și mai înalt, tot mai lipsită de accente egoiste.

Did you like this? Share it: