Un poem, despre care autorul ne avertizează că este o imitație ne lămurește, credem, asupra atitudinii pe care o au poeții acestei epoci față de Dumnezeu și de credință:

Precum firul de arină, de a lumei râu mânat,
Sum purtat de a me soartă;
Nici cercând al nopței cursul cel de visuri îngăimat,
Nu doresc a ști de unde și-ncotro fatul mă poartă.

Ce agiută fericirea pentru-o lâncedă făptură
De-a cunoaște elementul dintru care s-a făcut;
Oare Cel ce din nimică plăsmuit-au pre natură
Nu-i și El nepreceput[1]? /…/

Vălule misterioase, scară-n veci neapropiată[2],
Ale cărei numai Zeul poate treptele sui,
Oare cine va pătrunde o lucrare atât secretă
A Monarhului puternic ce nu-L pot închipui? /…/

Așa mintea vânturată de ideile deșarte
Nu-ncetează ca să cerce a misteriilor carte,
Dar în urmă obosită de adâncul nențeles
Iar recade-n întuneric d-unde ea a fost purces.

S-aruncăm deșertăciunea din a vieței noastre căi
Și a Proniei, prin care toate nasc, trăiesc și mor,
Ce cum în trecut și-n față vede pre cel viitori,
Al Ei dreptul noi să cerem, să cântăm puterea Ei.

Nalță-se credința noastră către-a ceriului tărie,
C-a miresmei tămâierea ce s-aprinde prest-altar;
Stelelor, popoară a lumei, să cântăm în armonie
Pre Acel ce-i fără margini în putere și în har!

Cerul, apele, pământul, toate laudă a Lui nume,
El urzit-au pre luceferi ca să lumineze-n lume!
Floarea ca să-L profumeze, paserea de a-L ura [a-L lăuda],
Noi să-L adorăm, pre Tine s-aibă cine a-L cânta!

Cântătorule mărețe [poetule], astfeli este a ta soartă… /…/

Căci eu știu că-n ceri domnează nemititul tribunal[3],
Unde răul se defaimă și se laudă cel moral;
Știu că Domnul cumpenește fiecare-a noastră faptă
Și-mpărțește după moarte fiecărui parte dreaptă. [etc]

(La Alfons de Lamartin
[Oda] unui june moldovan
Scrisă în limba franceză de V. Alecsandri
Imitație)

Îl vedem pe Asachi ba inspirat, ba neinspirat, în aceste versuri, nelipsind anacolutul, din păcate, care face ca ritmul să fie de multe ori obstrucționat de nefericite formulări ce lasă și loc de ambiguitate.

Concepția expusă aici este însă de luat în seamă.

Este de reținut că iluminismul e lăsat în urmă, că modelul ideal este poezia religioasă a lui Lamartine.

Omul este o făptură a lui Dumnezeu care a fost creată, ca și celelalte făpturi, întru lauda Lui (formulări asemănătoare se regăsesc în Anatolida lui Heliade, avându-și originea în Psalmi), a Celui Care este mai presus de orice creație a Sa.

Omul nu se poate compara cu măreția dumnezeiască, Dumnezeu fiind Creatorul, Stăpânul și Judecătorul său.

Poeții sunt luceferii urziți de Dumnezeu ca să lumineze lumea.

Ar trebui să fim atenți la aceste sugestii în ceea ce-l privește pe luceafărul-poet, care sunt moștenite de către Eminescu.

Observăm însă lesne că ideea este preluată și adaptată din retorica religioasă, care afirmă, după Sfântul Pavel, că Sfinții și Îngerii sunt stelele care strălucesc pe catapeteasma cerului spiritual, spre luminarea oamenilor care au de luptat cu păcatul în noaptea lumii.

Comparația se regăsea, mai aproape de Asachi, în didahiile lui Antim Ivireanul, după cum am arătat altădată.

Prin urmare, înaintea lui Eminescu, avem în poezia românească o identificare a geniului poetic cu luceafărul, dar care nu are aici, la Asachi (sau la poetul imitat de Asachi), vreo interferență cu cealaltă semnificație, de asemenea biblică, de înger căzut/ demon/ lucifer.

Așa încât, dacă luăm în considerație chiar tradiția poetică recentă de care dispunea Eminescu, trebuie să fim circumspecți în a face o identificare inechivocă a Luceafărului eminescian cu Lucifer, pe care au propus-o unii interpreți – între care și Tudor Vianu.

Concepția acesta e reluată de Asachi în poemul Pleiada, cu înțelesuri complementare:

În a cerului tărie șase stele scânteiază
Ș-între cele fără număr răspândesc mai viu lucor,
Precum soarele pământul ele mintea luminează
Cu cea rază ce purcede de l-al lumei Urzitor.
Acolo petrec în faimă geniile fericite,
Care sunt de a lor muză nemurirei consfințite.

Nu averea, nici fortuna, nu drit moștenit-au nume
După moarte deschid poarta la mausoleul stelit,
Nici poate să înfrâneze pizmătara oarbă lume
Zborul celui ce-n virtute, fiind în ea, a trăit.
Pre poeta la luceferi duce-a geniei făclia,
Entuziasmul l-aripează, cale-i face armonia.

Acolo dintăi profeta [David], cântător de imne sânte,
A depus antica harfă, mântuind pe Israil.
De-acolo răsună încă înfocatele cuvinte
A lui Omer, Oraț, Pindar, lui Ovid, Corneil, Virgil,

Milton, Șiler și Petrarca de-colo pre oameni cheamă
La virtute, l-amor nobil, și-s a tiranilor teamă. [etc.]

Remarcăm că, pentru Asachi, poezia începe cu David, cu Psaltirea adică.

Avea, desigur, în minte, pe lângă alte teorii romantice (care confundau poezia cu profeția), faptul că poezia noastră începe cu Psaltirea în versuri a lui Dosoftei.


[1] Că Dumnezeu este nepreceput spunea și Antim Ivireanul, sensul fiind acela că El este nepriceput/ necunoscut de oameni, este mai presus decât toată înțelegerea chiar și a creaturilor raționale.

[2] Neapropiată este alt termen bisericesc, un adjectiv utilizat pentru a indica transcendența lui Dumnezeu, în contexte în care se vorbește despre lumina Sa neapropiată, o sintagmă care provine din Biblie: „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16).

[3] Nemititul tribunal e o expresie preluată din același limbaj cultic, unde o întâlnim cu referire la judecata nemitarnică a lui Dumnezeu, însemnând: care nu poate fi mituită, care nu poate fi coruptă, mințită sau înșelată prin metode omenești.

Did you like this? Share it: