Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 18-a după Rusalii [2013]

pescuirea minunata

Iubiții mei,

Biserica, în orice secol, are o propovăduire incomodă.

Pentru că cere ca oamenii să trăiască viața lui Dumnezeu, cu Dumnezeu, depărtându-se de tot ce înseamnă ieșire din dragostea Lui.

Căci viața Bisericii, viața în harul Treimii, nu este o viață seculară, nu e o viață la întâmplare, ci una mistică, ascunsă în Dumnezeu, care se conformează unor rânduieli dogmatice, liturgice și canonice, care nu suportă neorânduiala și nici lejeritatea.

Însă Biserica atrage, convinge și hrănește oameni de toate vârstele și de toate categoriile, deși exigențele ei sunt maximale.

De aceea, în Evanghelia de azi [Lc. 5, 1-11], pescuitul epuizant și mulțimea de pești din plasă vorbesc despre epuizarea de care e datoare ierarhia bisericească pentru a strânge și a hrăni Biserica, adică această diversitate umană, care are nevoie de unire duhovnicească cu Dumnezeu și între membrii ei.

Vorbește despre epuizarea noastră, a preoților, pentru a aduce la dreapta credință pe oameni și pentru a-i feri de toate extremele atunci când sunt în cadrul Bisericii.

În v. 6 se vorbește despre „mulțime mare de pești”. Prinsă nu la țărm, nu în ape mici, ci de pești aflați „întru adânc [is to vatos]” [Lc. 5, 4, GNT], de pești de adâncime.

Pentru că rolul dumnezeiesc al Preoției e acela de a-i scoate pe marii păcătoși ai lumii din viața la întâmplare…pentru a trăi viața de sfințenie a Bisericii.

Adică îi scoate de la anormalitate și îi aduce spre normalitate.

Pentru că viața cu Dumnezeu e liniștire interioară și curățire continuă de patimi.

Peștii mari, peștii importanți ai lumii, adică pe oamenii de calibru ai lumii, pe oamenii cu studii și cu potențe mari pentru creație, trebuie să îi aducă ierarhia Bisericii în Biserică.

Și acesta e barometrul ierarhiei Bisericii: cât atrage și cât convinge pe oamenii cu multe potențe, cu multe studii, cu multe capabilități, de viața cu Dumnezeu.

Pentru că trebuie să trăiești cu Dumnezeu și să dai mărturii evidente despre trăirea ta în slava lui Dumnezeu, pentru ca să convingi pe cei care caută ultimul sens al existenței, adică legătura cu Dumnezeu.

Iar Hristos Dumnezeu ne spune aici și cum se ajunge la asemenea rezultate convertitoare: prin aceea de a lucra tot timpul, și atunci când nu ne convine, și atunci când suntem prea epuizați de a mai vorbi, și atunci trebuie să facem lucruri pentru mântuirea oamenilor.

Predica Bisericii adică, nu e doar predica din Biserică ci predica de oriunde, de oricând…prin care, fiecare dintre noi ne facem lumini spre luminarea duhovnicească a oamenilor.

Pentru că trebuie să dăruim adevărurile lui Dumnezeu oamenilor dar, totodată, și adevărata mireasmă a vieții cu Dumnezeu.

Trebuie să dăruim adevăruri dar și exemplul curăției vieții noastre cu Dumnezeu.

Căci asta înseamnă să pescuiești/ să-i prinzi pe oameni de conștiința lor: să-i convingi, prin tot ceea ce ești și prin tot ceea ce spui, de adevărul vieții cu Dumnezeu.

Pentru că fiecare creștin-ortodox în parte trebuie să fie o fereastră spre simțirea lui Dumnezeu.

În noi, în fiecare dintre noi, toți ceilalți și fiecare dintre noi, trebuie să simtă faptul că vorbele și faptele noastre sunt una cu crezurile noastre, cu mărturisirile noastre de credință.

Prin asta arătăm că suntem verticali într-o lume care ne tot încovoaie spre patimi…

Însă Evanghelia de azi ne arată și cum s-au convertit marii Apostoli ai Domnului: prin exemplul direct, în viața lor, al Domnului.

El a venit la ei, la cei care se munciseră toată noapte să pescuiască, fără un rezultat palpabil, după ce Domnul propovăduise mulțimii (v. 1).

Ba, mai mult, Domnul S-a urcat în corabia lui Simon (v. 3), viitorul Sfânt Apostol Petru, și a propovăduit din ea, la țărm, mulțimilor (v. 3).

Ceea ce înseamnă pentru noi, că în orice zi și în orice loc, oricât de „impropriu” ar părea locul pentru propovăduirea Bisericii, se poate propovădui cuvântul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

În termeni direcți, practici, fără a cădea în ridicol.

Se poate propovădui pe stradă, acasă la om, la școală, la primărie, la teatru, la piață, pe câmp…la malul mării, în pușcărie sau în cazul unei drame sociale, oriunde e omul care are nevoie de adevărurile dumnezeiești și de viața îndumnezeitoare a Bisericii.

Și a propovădui nu înseamnă să mergi pe umăr cu megafonul ci…să vorbești omului, oamenilor, în mod direct, cinstit și mântuitor pentru ei.

Pentru că atât sufletul cât și trupul nostru au nevoie de Tainele Bisericii și de harul lui Dumnezeu și de întreaga asceză a înnoirii duhovnicești interioare.

Și cei deja botezați ortodox cât și cei neortodocși au cu toții nevoie de adevărurile Bisericii și de viața ei dumnezeiască.

Pentru că au nevoie de viața bisericească lăsată de Domnul Sfinților Apostoli și păstrată cu cuviință peste veacuri în Biserica Sa.

Au nevoie de normalitatea omenească, care e viața cu Dumnezeu în Biserica Lui.

Iar Dumnezeu ne cheamă pe toți la o viață sfântă, la o viață plină de slava Lui, pentru că El este Cel care ne curățește și ne luminează și ne îndumnezeiește pe fiecare în parte.

După ce a vorbit mulțimii, din barca lui Simon, alături de el fiind Iacovos și Ioannis, fiii lui Zevedeos (v. 10, GNT), cu toții epuizați de munca din timpul nopții (v. 5)…Domnul îi pune din nou la muncă (v. 4).

O muncă cu binecuvântarea Sa și după indicațiile Sale.

Iar pentru că Simon ascultă de Epistatis/ de Stăpânul lumii (v. 5), pescuirea lui e minunată. E o minune. E un dar dumnezeiesc.

Pentru că toată lucrarea și propovăduirea Bisericii trebuie să fie cu binecuvântarea lui Dumnezeu și după luminările Sale dumnezeiești.

Căci asta înseamnă că un Sinod local, național sau ecumenic stabilește, cu adevărat, ceva în Biserică: când el clarifică o situație sau  o problemă așa cum vrea Dumnezeu și cum El îi luminează pe oamenii Lui.

Iar efortul nostru de a propovădui trebuie să fie plin de luminările Sale, de simțirea a ceea ce vrea Dumnezeu să spunem, pentru că cei credincioși sunt ai lui Dumnezeu și nu ai noștri!

Pentru că reala convertire a oamenilor e aceea, în care noi suntem doar gurile lui Dumnezeu, prin care El îi atrage pe oameni la Sine.

De aceea, pe toți fiii Bisericii, trebuie să îi îndrumăm să fie cu Dumnezeu și după cum vrea Dumnezeu ca ei să fie, trăind tot mai mult bucuriile dar și durerile vieții evlavioase.

Căci minunea prinderii peștilor se referă doar la convertire…și nu la viața de zi cu zi ca membru al Bisericii.

A fi în Biserică nu înseamnă că ești într-un acvariu în care aștepți, ca un pește leneș, doar să ți se dea de mâncare.

A fi în Biserică înseamnă a trăi tot ceea ce Biserica trăiește zilnic, la parametrii la care vrea Dumnezeu, și atunci când lucrurile ne convin și când ni se par extrem de grele.

Căci Domnul i-a chemat pe cei 3 Apostoli la Sine ca să îi facă vânători de oameni (v. 10) și i-a făcut din plin…dar nu i-a scutit de toate invidiile, necazurile, problemele vieții cu Dumnezeu.

Pentru că viața cu Dumnezeu nu e o problemă ci o bucurie pentru cel care o trăiește ci ea devine o problemă pentru cei care invidiază sau minimalizează viața lui cu Dumnezeu.

Iar dacă la noi, în România, persecuțiile religioase sunt ca războiul rece, pe dedesubt, îmbrăcând tot felul de chichițe aparent „legale”, în alte părți ale lumii, unde Biserica e minoritară, persecuția e pe față și martirizează.

Da, Apostolii Lui, „au lăsat toate [ale vieții de mai înainte n.n.] [și] I-au urmat Lui” [v. 11, GNT], disprețuind prigoanele, durerile, lipsurile, moartea…

Au urmat Celui care îi uimise prin porunca Lui minunată.

Și de aceea trebuie să înțelegem că Biserica lui Dumnezeu se lărgește prin oameni conștienți de minunile dar și de riscurile de a fi ortodox și că numai astfel de oameni, una cu viața Bisericii, dinamizează toate în jurul lor.

Mai pe scurt: unde nimic nou nu se întâmplă, unde slujbele și predica îi fac pe oameni să moțăie pe scaun sau să se frichinească, în picioare, de atâția nervi, Biserica involuează chiar dacă pare vie.

Pentru că Biserica nu trebuie doar să fie vie ci și să convingă de vitalitatea ei, de bucuria ei, de hărnicia ei în a munci și a predica, în a se înduhovnici continuu.

Lipsa vocației, a chemării lui Dumnezeu spre Preoție, se vede cu durere în viața multora dintre confrații noștri. Ei fiind slabi, fără îndrăzneală la Dumnezeu, fără bucuria și iubirea Lui în ei, nu au cum să ridice pe oameni din toropeala, din indiferența și din zburdălniciile lor.

Iar credincioșii se înalță prin noi, ierarhia Bisericii și ne ajută și pe noi să ne înălțăm prin exemplul lor.

Fără această conlucrare frățească între ierarhie și poporul credincios, entuziastă, plină de bucurie și de curăție, de verticalitate și de delicatețe sufletească, nimic bun nu se trăiește și nu se învață în Biserică.

Și e dramatic când citim în cărți una și la Biserică găsim alta.

Când găsim un mediu impropriu rugăciunii, creșterii duhovnicești, întrajutorării, bucuriei duhovnicești.

Toate acestea și multe altele trebuie să fie în noi și între noi, pentru că toți am fost pescuiți de Dumnezeu din patimile noastre și umpluți de viața Lui.

Toate acestea trebuie trăite în Biserica Lui cu mărime de suflet, încercând, fiecare în parte, să îi facă loc și spațiu celuilalt, pentru a sluji lui Dumnezeu și pentru a trăi cu El.

Dumnezeu să ne dea tuturor delicatețea de a fi buni frați unii cu alții.

Dumnezeu să ne învețe ce bucurie imensă e frățietatea, unirea duhovnicească a unora cu alții, atât în credință cât și în diverse lucruri practice.

Căci de la Dumnezeul slavei, de la Treimea Cea Preasfântă și Preadumnezeiască e toată viața și bucuria noastră, unitatea și împlinirea Bisericii Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Bucuria comuniunii (vol. 10)

Next

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [8]

2 Comments

  1. Camelia

    Cunoscand si inaintand in dragostea lui Dumnezeu pentru faptura sa – omul, pentru intreaga Lui creatie, nu raman cuvinte care sa poata exprima indeajuns toate simtamintele.

    Oamenilor le-au fost date cuvintele pentru a putea comunica intre ei dar nu si cu Dumnezeu. Pentru ca el, cuvantul, nu poate cuprinde iubirea, durerea, jertfa si toata sfintirea ce i-au fost rezervate omului dintru bun inceput.

    „Ale Tale dintru ale Tale” – sunt cuvinte pe care traindu-le, nu-ti mai ramane de facut decat sa deschizi inima, sufletul si bratele, larg, si sa urci in dreapta Lui, pe locul talharului pe care tu, omule, te-ai straduit din toate puterile tale sa il meriti. 

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Cine mai citește astăzi, doamnă, predici?

      Și ce rost are să le citești, dacă și așa tu le știi pe toate și n-ai trebuință să te învețe cineva?

      Adică cine predică e un orgolios, unul care vrea să îi minimalizeze pe oamenii atotștiutori, care nu au nevoie să îi învețe cineva.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén