Ca să glumești, să faci un compliment sau să fii ironic trebuie să ai cadru. Să ai cu cine. Să aibă cine să te înțeleagă. Altfel riști să nu fi citit niciodată vreo carte, să nu fii intelectual, să fii bou, să fii agramat.

Cât de agramat însă poți fi, când faci greșeli…lingvistice…calculate?

Cum ar putea cineva să aducă o eșarfă de ironie într-o frază, dacă el nu are experiența lucrului, dacă el nu știe despre ce e…vorba?

Nu, nu e centenarul lui Enescu!

2013-1881 = 132 de ani de la nașterea lui Enescu, petrecută într-o zi de 19 august.

Însă literatura nu se face, în mod neapărat, cu amănunte sută la sută realiste, ci ea folosește tot felul de piane, pentru a trezi, măcar în unii, ecouri și conexiuni negândite.

Detaliile sunt prelucrate, sunt amestecate, sunt recombinate.

Metaforele au doza lor de realism sau de transducere.

Un fapt banal, o zicere, un eveniment, pot deveni o metaforă, pentru că metafora are nevoie de un ochi lucid, care să urce banalul la statutul de axiomă.

*

În după-amiaza zilei de 16 septembrie 2013, fără să știu că muzica clasică și opereta ieșiseră în stradă…am ajuns în spațiul amenajat muzicii, lângă BCU.

Vreo două ore, pe un scaun alb, am asistat la concertul baritonului Constantin Trașcă, la cum o tânără și un tânăr, încă elevi, au cântat la două viori Stradivarius, Chopin la pian, alte fragmente pe care le-am uitat…dar care m-au încântat

Cărți și muzică ieșite spre public.

O surpriză pusă la cale de primăria generală…și în jurul căreia se vindeau de toate.

Adică, pe scurt, cât de ușor e să faci lucruri conjugate, să pui mai multe lucruri de interes la un loc.

*

Ar putea să rimeze astfel de concerte cu cei care ascultă numai manele sau numai rock sau numai hip hop? Da! Numai să știi să le prezinți. Numai să știi să combini pasajele muzicale. Să le introduci în genuri părut incompatibile.

*

Din diverse motive existențiale, nu mulți au putut  să citească, să studieze, să asculte muzică, să vadă diverse locuri ale lumii.

Însă nu cred că acesta e handicapul

Ci handicapul adevărat e să nu dorești să cunoști noul, ce nu cunoști, ce nu știi.

Reticența față de a întâlni o altă cultură, o altă religie, o altă națiune, alte locuri e problema înțepenirii noastre.

Iar întâlnirile sunt întotdeauna lămuritoare.

*

Momentele publice sunt întâlniri cu oamenii.

Un meci de fotbal, un concert, o slujbă la Biserică, un mers cu metroul sau cu trenul sunt lecții de psihologie, de viață, de comportament.

Trebuie să citim continuu în noi și în cei din jurul nostru.

Acesta e concertul vieții, al înțelepțirii, al schimbării interioare.

Orice altă formă a culturii și a cunoașterii e tot despre noi și despre relațiile noastre.

Iar a comunica prin orice mod al culturii, al științei și al tehnologiei înseamnă a ne exprima, cât mai bogat, interioritatea, experiența, pofta de viață.

*

Ca în orice domeniu și  în muzică e nevoie să te inițieze cineva. Ea devine o bucurie, o întâlnire esențială, dacă ai pe cineva care să te ducă în interiorul ei.

Și dacă oamenii nu iubesc o anume știință, o anume preocupare, e tocmai pentru că nu sunt mulți entuziaști care să le explice. Să le explice cât mai aproape de înțelesul mediu, accesibil.

De aceea eu nu văd o problemă de nedepășit în faptul că o anume știință, o anume latură a culturii, o meserie anume e pusă în umbră. Pentru că, dacă te dărui pentru a o face cunoscută, ea devine o întâlnire importantă a vieții noastre.

*

Într-un interviu de azi, Părintele Policarp Pîrvuloiu afirma faptul că „tălmăcitorul de texte patristice trebuie să aibă geniu şi vocaţie”. În orice domeniu de activitate îți trebuie acest lucru!

Mai cu seamă în Preoție, unde vocație înseamnă chemare de la Dumnezeu iar genialitate înseamnă a face lucruri care întrec așteptările foarte multor oameni.

Însă atunci când ai vocație și, mai ai și…geniu, devii „foarte problematic” și „de neînghițit”…și poți fi exclus tocmai pentru că ești…capabil. Știi cu ce se mănâncă treaba.

Adică nu e de ajuns ca omul să fie extraordinar…ci trebuie să aibă și cadru în care să crească.

În jurul celui cu vocație și cu geniu, trebuie să existe alți mulți ca el, pentru ca unicitatea lui să fie benefică pentru toți și el să nu fie resimțit ca o povară…sau el, cel cu vocație și geniu…să nu simtă lumea din jurul lui ca pe o lume ingrată, incapabilă de a-l înțelege, de a comunica cu el.

*

În fața unei partituri sau a unei probleme matematice, dacă nu ai habar și nu înțelegi nimic din semnele de acolo, nu înseamnă că muzica sau matematica sunt de vină.

Ce nu înțelegi…nu înseamnă, neapărat, de neînțeles…ci tu nu ești capabil să le înțelegi.

De aceea, în fața lor, simți cum te smerește lipsa de înțelegere.

Ai nevoie de un specialist ca să îți citească bolile, legile, cartea.

Și mergi la cel care știe…pentru ca să cunoști cu adevărat un lucru…și nu să presupui că îl știi, deși ești în afara cunoașterii lui.

*

Chopin a fost important pentru nervii mei de…scriitor. Combinam Chopin cu Beethoven când aveam nevoie de poezie gravă. Pentru că muzica e o poezie la instrumente, după cum poezia cu litere sau poezia desenată e o poezie textuală sau picturală.

În Enescu mi-am retrăit mereu românismul.

În Ceaikovski am redescoperit zările lui Dostoievski, ale lui Cehov și Tolstoi.

Însă muzica clasică e muzică intelectuală, e baladă, e țipăt, e melancolie, e reverie, e patimă…

Ea ține de cultură, de transpunerea culturală a experienței umane. Rar vorbește despre o transfigurare a omului.

De aceea, pentru a merge mai departe în muzică ai nevoie de muzica bisericească, de muzica ce este rugăciune, plâns, tânguire, confesiune brutală.

Însă nu oricine „cântă” muzică bisericească…cântă muzică bisericească.

Sunt rari cei care îți exprimă pocăința, evlavia, bucuria duhovnicească.

Și de aceea, ca și în muzica clasică, e nevoie de geniu și de vocație și de multă dăruire…pentru ca să exprimi muzical trăirea duhovnicească a Ortodoxiei, pictural sau în scris.

Did you like this? Share it: