Un alt peisaj ne întâmpină la răsăritul soarelui, care unește melancolia romantică generată de contemplarea ruinelor și cugetarea veche românească pe temele ubi sunt? și deșertăciunea deșertăciunilor:

Numai deodată despre [dinspre] răsărit
Nici prinzând de veste, ceriul să roșește,
Raza cea de soare încet să ivește.

Peste vârv de munte, cu totul departe,
Trecând prin ruptura unui zid vechi foarte,
Lovea pe deasupra noastră în făgime.

Păsările mici, prin ramuri mulțime,
Atinse de rază proaspetă de soare,
Desfăta dumbrava cu a sa cântare.

Zidul acel rupt departe ivit
Pe un vârv de munte înalt și cumplit,
Era rămășiță de veche cetate.

Zidurile ei, prăvălite toate.
Numai poarta încă mai sta redicată
Și aceasta încă numai aninată. –

Ci trecând printr-însa raza cea de soare,
Să părea cu totul tristă arătare.

Soarele frumos cetatea zdrobită
Făcându-mi-o mie mai întâi ivită,
Mă prinsă o geale [jale] de a noastră soarte,
Cu tot ticăloasă și fragetă foarte.

Gândeam întru mine cu ce sudori crunte
Să va fi zidit pe vârvul de munte!
Cei ce au zidit-o periră curând,
Ci, iată, și dânsa să strică pe rând.

Așa per cu vreme, fiind peritoare,
[Toate] Peste câte trece luciiosul soare.

Este de luat aminte, credem, cu multă atenție, la astfel de tentative literare intermediare, în literatura noastră, care sunt în măsură să ne explice metamorfozele suferite de curentul romantic atunci când a pătruns pe teritoriul românesc, dominat de viziunea sa existențială proprie, de teme și concepții care au fost dezvoltate veacuri de-a rândul.

Peisajul înfățișat prezintă multe elemente specific romantice: relieful muntos și abrupt, prăpăstios (vârv de munte înalt și cumplit), ruinele cetății vechi, impresia puternică provocată de contemplarea unificată a naturii aspre și a ruinelor dezolante, reflecția deopotrivă lucidă/ dezabuzată și melancolică asupra istoriei și a condiției umane.

Observăm că poetul iubește să construiască antiteze: natura splendidă/ edenică (păsările care desfată dumbrava și raza proaspetă de soare) versus cetatea în ruină, simbol al iluziilor umane care sfârșesc cu moartea.

Ceea ce posedă Aaron în acest pasaj este genialitatea sugestiei unei drame de tip shakespearian, proiectată asupra destinului uman în general și nu doar a unui personaj.

În comparație cu tablourile romantice, meditația aaroniană nu se produce într-un moment al apusului de soare, al înserării contigue cu evanescența lumii.

Contemplarea ruinelor romantică se făcea…în penumbră:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9d/Joseph_Wright_-_Lake_with_Castle_on_a_Hill.jpg

Sursa imaginii: aici.

În poemul lui Aaron, într-un mod surprinzător, contemplarea ruinelor și reflecția are loc la crăpatul zorilor și în lumina veselă a dimineții.

În raza proaspătă de soare, ruinele cetății zdrobite sub apăsarea timpului sunt o tristă arătare (o imagine remarcabilă) – aproape o fantomă shakespeariană.

Prin poarta cetății care stă să se prăbușească intră raza strălucitoare a dimineții.

Raza proaspătă e singurul pasager – ca un cavaler fantomatic – prin monumentul zidit de oameni spre a îmbăta vanitatea lor, apetitul pentru grandoare.

Autorul a premeditat fără îndoială efectul și îi recunoaștem meritul.

Raza aceasta am întâlnit-o la Dosoftei și o vom regăsi la Eminescu, în Scrisoarea I, chiar cu aceeași dublă semnificație pe care o are și aici: de imagine spectrală, de realitate aproape fictivă, ireal de scurtă și nebuloasă (Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze (Scrisoarea I)), și, totodată, pe aceea contrară de trimis inefabil al Divinității, de simbol a ceea ce rămâne/ persistă când toate pier (Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii (Scrisoarea I)).

Toate lucrurile acestei existențe sunt fantomatice, agonizante – sunt năluciri, cum afirmă Scriptura – toate per cu vreme, fiind peritoare,/ [Cele] Peste câte trece luciiosul soare.

Acest soare care lucește indescriptibil, apoteotic peste ruina tuturor lucrurilor sensibile, ca și peste năruirea visurilor umane hegemonice, este, aici la Aaron ca și la Dosoftei și Eminescu (în poezia căruia luna preia potențele simbolice solare) – și ca în toată literatura noastră veche – acel Soare care a zidit lumea și care Singur El are veșnicia: Dumnezeu.

Perspectiva aceasta, dominată de motive în vogă ale romantismului apusean, este totuși restructurată după o gândire specific românească și răsăriteană, ortodoxă.

Cu alte cuvinte, romantismul este totuși adaptat unei tradiții de gândire, este însușit în măsura în care sprijină dezvoltarea noastră literară, dar și satisface o hermeneutică tradițională.

Aceasta este a treia reprezentare a ruinelor în poemul lui Aaron. Să fie fără nicio semnificație?

Periplul lui Reporta cuprinde, așadar, în afară de cimitir și monumente funerare, contemplarea unor „rămășițe”/ schelete arhitectonice (rămășiță de veche cetate).

Rămășițele umane și rămășițele visurilor umane (va spune Eminescu: sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție (Egipetul, Memento mori)) cunosc, prin urmare, aceeași soartă.

Așa încât, deși poemul pare lung, iar autorul său lasă uneori senzația pierderii în detalii nesemnificative, iată că ansamblul capătă, treptat, unitate.

Narațiunea nu este totuși prolixă, întregul acestor povestiri însumate tinzând să conducă la aceeași concluzie a vanității care se infiltrează și erodează întreaga construcție a celor materiale, contingente.

Era concluzia psalmilor versificați ai lui Dosoftei, a poemului Viiața lumii al lui Costin, a Divanului lui Cantemir (nu mai vorbesc de retorica religioasă) și a încă multor altor creații ulterioare, de mai scurtă întindere.

Vasile Aaron utilizează cât se poate de conștient atât elementele novatoare, cât și tradiția de care, ca și Budai-Deleanu, nu vrea să se îndepărteze în mod fundamental, ci în care, dimpotrivă, vrea să se înscrie.

Did you like this? Share it: