Despre credința în Dumnezeu mai citim și în alte poezii, ca spre exemplu:

 Despre patrie nu geme,
Este Cine grijă-i poartă,
Ce-a pieri n-o va lăsa;
De puternici El nu teme,
Că a meserilor soartă
Lui I place-a apara.

Tronu-I este-n sferi senine,
El pe domni în mână ține
Și le-nsuflă voia Sa;
El, precum de ani o mie
A păstrat pe românie [românime],
Și de-acum o va păstra.

 (Muza cătră poetul „Panoramei Moldovei”
La 1850
Înturnat din străinătate)

 *

Mormântul se încungiură
De noaptea mult temută
Și cu văl negru acopere
O țară neștiută.

A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea și bună.

A duioșiei bocetul
Mormânturi nu străbate,
Și în darn de plângere
Sunt țărânile-i udate.

Omul oriunde caută
Alt loc ș-o altă soartă,
De-a trece cătră liniște
Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Când curmă să mai bată.

Însă din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Că după moarte sufletul
Acelui bun nu piere!

 (Mormântul)

Icoana trecutului (sfânt, eroic) e invocată în poeme ca Privegherea ostașului moldovan sau Imnul de sară:

Pe a muntelui verzi plaiuri a ei umbre noaptea-ntinde,
De tăcerea cea adâncă orizonul se cuprinde;
A pădurei tristul freamăt, râul care murmura,
Prin acordul melancolic pe natură-adormita;

Dar pe-o stâncă înălțată singuratic priveghează
A Moldovei militarul pentru-a țărei sale pază.
A lui arme lucitoare prin tuneric fulgerau,
Și a coifului său coame de zefir se legănau; /…/

Priveghind ostașul postul în a nopței tunecime,
Aripata sa gândire se întoarnă la vechime,
La eroii ce stătură în strămoșilor pământ,
Ale cărora cenușă zace-acuma în mormânt.

De respect plin de mirare cugetează l-a lor nume
Și esemple de virtute care-a făptuit în lume.

Dac-a soartei grea povară multe veacuri a purtat
Și a patriei mântuire cu sânge-a răscumparat,
Răzămându-să în Pronie ș-a părinților credință,
Prin ei dacă țara încă a păstrat a sa ființă
,

Nu-i virtute mai puțină, pentru cugetul mărit,
A-ndrepta în pace patria cătră scopul cel dorit…

 (Privegherea ostașului moldovan)[1]

 *

 Când Pionul [Ceahlăul] îmi ascunde a luceafărului rază
Ș-umbra nopței se răspânde pest-a ceriului tărie,
Chiar ca stele nemurinde l-al meu cuget scânteiază
Ale epohei trecute de mii fapte-icoana vie
Și-n memorie-mi invită melanholic, dulce cânt
Despre-a patriei mari oameni ce zac astăzi în mormânt.

Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime
Răsunau de imne sânte
mușchiul verde se întinde; /…/

 În lucoare maiestoasă, de timp repede mânată,
P-Alexandru Bun să vază, ce ni-a dat legi ș-o coronă,
Pe cel fulger a lui Aris, Ștefan, ce cu mică ceată
A învins pe regi, pe eroi ș-al Asiei legionă,
Pe a Lupului trei fiice, ce-n frumseță s-a mărit
Și-n Suceava pe anticul Ilion a înnoit.

 Pe când freamătul pădurei ș-unda murmur dulce sună,
Să cântăm d-acele fapte…

(Imnul de sară)[2]

E ușor de remarcat contextul romantic în care are loc evocarea trecutului: peisajele cu munți, păduri care freamătă, râuri murmurând din unde, regimul nocturn, pacea și tăcerea adâncă favorabile reflecției/ meditației.

În al doilea poem sunt amintite și numele domnitorilor Alexandru cel Bun[3], Ștefan cel Mare[4] și Vasile Lupu[5] și este introdus motivul ruinelor (Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime/ Răsunau de imne sânte mușchiul verde se întinde).

Cârlova, Hrisoverghi, Heliade, Bolintineanu, dar mai ales Alexandrescu vor dedica poeme trecutului și ruinelor de cetăți și mănăstiri (Vasile Cârlova: Ruinurile Târgoviștii[6]; Alexandru Hrisoverghi: Ruinelor cetăţii Neamţu[7]; Ion Heliade Rădulescu: O noapte pe ruinele Târgoviștei[8]; Alexandrescu: Trecutul. La mănăstirea Dealului[9], Umbra lui Mircea. La Cozia[10], Răsăritul lunei. La Tismana[11], Mormintele. La Drăgășani[12], Adio. La Târgoviște[13]).

Asachi îl elogiază pe Vasile Lupu, cel în vremea căruia s-a introdus limba română în cult și în cancelaria domnească (în tandem cu Matei Basarab, în Țara Românească) și care a deschis Academia Domnească/ Vasiliană[14], după modelul Academiilor bizantine, deși un model mai apropiat îl constituia cea rusească de la Kiev, întemeiată de Sfântul Petru Movilă.

De altfel, Miron Costin specifica în Letopiseț că Vasile Lupu avea fire mai mult împărătească decât domnească

Iată și sonetul lui Asachi:

Trecut-au secoli cu a lor fortune
Ce preste Patrie au suflat pieire;
Puternici domni, frumsețe de minune,
Averi, invidia, frageda [fragila] mărire,

Toate au rămas a timpului pășune,
De ele urmă nu vezi nicăire;
Numa-a virtutei fapta nu răspunde
Și să păstrează giune-n nemurire.

Alți domni cu arme țara mântuise,
I-au păstrat drepturi, viață, autonomie,
Pentru mari sorți ce în destin sunt scrise.

Tu-ntăi sfărmași obeze de sclavie,
Ce ferecau a strămoșilor zise,
Ș-ai înviet nou simț în românie [românime]!

(În amintirea de 30 ianuarie
aniversala onomastică a lui Vasile Lupu, domn Moldovei,
restauratorul literilor române în Biserică și în Curte,
fondator Academiei naționale la 1644
)

Toate au rămas a timpului pășune este o imagine poetică remarcabilă.

Faptul că gloria deșartă și toate lucrurile lumii sunt pășunea timpului și numai fapta bună este nemuritoare formase, cam un secol și jumătate mai devreme, substanța ideatică a poemului Viiața lumii al lui Costin.

Romantismul se năștea și la noi, ca și în alte părți ale Europei, afirmând conștiința de sine, națională, și pentru aceasta reînviind Evul Mediu: renăscându-i spiritul și susținându-i valorile și virtuțile.

Într-un mod care poate părea unora ciudat (pentru că au tot citit și auzit alte teorii), Evul Mediu era propulsatorul noii epoci literare, romantice, catalizatorul speranțelor de impunere a unei noi atitudini culturale, filosofice și literare, de ieșire de sub tutela clasicismului și a iluminismului.

La noi, mișcarea de emancipare socială și de redeșteptare națională (etnic-spirituală) l-a îmbrățișat imediat.


Did you like this? Share it: