Zgomot de fond

  • Zgomotul de fond e zgomotul pe care nu-l mai auzi…pentru că te-ai îmbâcsit de el.
  • Prima emisiune din Brandu’ lu’ Chinezu’.
  • Constituțiile statelor lumii.
  • Nimic nu este mai grav, mai trist și mai deprimant pentru un popor decât să își piardă și ultima fărâmă de umanitate”.
  • Graba de-a părea inventivi.
  • Fațada catedralei patriarhale în timpul celui de-al doilea război mondial.
  • Maybe it is time to change the methods of the Synod of Bishops, because it seems to me that the current method is not dynamic. This will also have ecumenical value, especially with our Orthodox brethren. From them we can learn more about the meaning of episcopal collegiality and the tradition of synodality”.
  • Inelul scriitoarei Jane Austen.
  • Vedetele de la premiile Emmy.
  • Tramvaiul din Galați, în 1975.
  • Arhiva de carte a lui Eugen Croitoru. Din Scribd.
  • Ipoteza metamodernismului.
  • Scannerul portabil.
  • Statul român nu a urmărit şi nu urmăreşte asimilarea minorităţilor, conferindu-le drepturi pentru conservarea identităţii lor etnice”.
  • Plagiat la Medicină.

Istorie 4. 26

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

În 1915, Austro-Ungaria își făcuse un plan de tratative, pentru ca în locul Transilvaniei, România să primească Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, chiar întreaga Bucovină, până la Nistru și Ceremuș. Numai că el nu s-a derulat[1]. O copie a acestui dosar [Haus-Hof-und-Staatsarchiv] se află în Arhivele Centrale de Stat din București[2].

Tot în 1915, autorul a văzut pentru întâia oară marea. A locuit pentru o săptămână la Urziceni, apoi a ajuns la Constanța. Dimpreună cu regimentul 75 de infanterie, pentru că unchiul său era comandantul regimentului[3].

Pușca de calibrul 12 și cum a ajuns vânător[4]. „N-am tras nici în turturele, nici în lebădă și cerb; am vânat în schimb iepuri, vulpi, lupi, mistreți, rațe și gâște sălbatice; n-am ajuns să împușc urs”[5].

În n. 1, p. 70, fiul autorului spune că tatăl său a deținut trei arme până în aprilie 1950 (de calibru 12, 16 și o carabină) și că ele, fără nicio explicație, i-au fost confiscate de către comuniști. În ziua de 6 mai 1950, Constantin C. Giurescu a fost întemnițat la Sighet.

La Constanța, „în dreptul Cazinoului”, în 1915, era „un mic port de bărci pentru cei ce voiau să facă scurte excursii în larg”[6]. La Constanța, autorul intră în primul mare restaurant pe care l-a văzut[7].

În 1916 vorbește despre instalarea centralei telefonice de la Chiojd[8]. Iar în noaptea de 14 spre 15 august 1916, cu goarna de la primărie și prin tragerea clopotelor s-a declarat mobilizarea. Începerea războiului[9].

Germanii bombardează Bucureștiul. „Una din bombe a căzut pe strada Berzei, nu departe de casa noastră, alta pe strada Atena, altele lângă Arhivele Statului. Câteva bombe au căzut în Piața Mare, unde fiind lume adunată, au fost mai multe victime. Urmele lăsate în zidurile clădirilor de bombele aruncate s-au mai văzut încă multă vreme după război, până în 1929-1930”[10].

În iunie-iulie 1941, Bucureștiul a fost bombardat de sovietici[11].

„Sublocotenentul Pătrășcoiu, [care] a capturat o baterie întreagă de tunuri germane și câteva sute de prizonieri” și Ecaterina Teodoroiu au fost eroii acelor clipe[12].

În ziua de 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, primele detașamente germane ocupă Bucureștiul[13].

Bucureștenii se zăvorâseră în case, pe când „bucătării de campanie nemțești erau instalate în curtea Palatului, pe Calea Victoriei”, iar „la Capșa – hotel, cofetărie, restaurant și cafenea – se instalaseră bulgarii”[14].

Măsuri și restricții din partea ocupanților.

Bucureștenii trebuiau să predea toate armele, după care le-au cerut „trăsurile, caii, bicicletele, zahărul care depășea cantitatea de cinci kilograme de familie, gazul lampant, vasele de bucătărie și cazanele de aramă, clanțele de la uși, de alamă, precum și un număr de saltele, cearșafuri, covoare și blănuri”[15].

Cei care nu respectau ordinul predării obiectelor erau pedepsiți „cu șase luni de închisoare sau 3.000 de lei amendă sau ambele împreună”[16].

Pe 24 aprilie 1917, ocupanții au început să rechiziționeze clopotele Bisericilor, pentru ca să facă din ele obuze[17]. De această măsură a scăpat clopotul cel mare de la Mitropolie, pentru că fusese dăruit de regele Carol I[18].

Bucureștiului și județului Ilfov li s-a impus, în mai 1917, cheltuieli de 86 de milioane de lei față de ocupația germană[19]. Restul țării trebuia să plătească 215 milioane de lei.

Prin emisiunea monetară, fără acoperire în aur, a Băncii Generale a Țării Românești, țara s-a îndatorat cu două miliarde 114 milioane de lei[20].

Germanii exploatează în mod sistematic teritoriul românesc în 1917. Românii sunt lăsați doar cu minimum necesar, cât să nu moară de foame[21].

„Grâne, vite, petrol, lemne de construcție, lână, lapte, pește, fructe – până și măceșe, ghindă și jir – totul se strânge și se cară în Germania; pe deasupra lădițele de câte cinci kilograme de alimente pe care fiecare soldat [german] avea dreptul să le trimită săptămânal acasă”[22]. Adică germanul lupta pe front și își întreținea și familia lăsată acasă.

Ridicolul e și mai mare. Pentru că în fiecare sat românesc exista un ofițer german, care avea „misiunea” de a strânge ouăle din sat[23]. „Fiecare gospodină trebuia să aducă la sediul Komandaturei un număr de ouă pe lună, chiar dacă n-aveai găini[24].

Același ofițer german detașat la sat, îi trimitea pe copiii școlari să strângă planta laptele cucului, pentru că din sucul ei se făcea cauciuc. Și le plătea sticla de un litru cu prețul de 3 lei[25].

În n. 1, p. 77, Dinu Giurescu vorbește despre continuarea practicii cotelor de către comuniști.

Comandantul ocupației germane însă, atunci când „bulgarii au pus într-o noapte mâna pe o seamă de manuscrise slave de la Academie” și au vrut să le ducă în Bulgaria, i-a reîntors, de undeva aproape de Giurgiu, la București[26].

Autorul a început să învețe limba engleză cu englezul H. Lolliot[27]. A făcut limba română cu Arhim. Scriban, pe care îl caracterizează drept „un zdrahon de om, înalt și voinic, cu voce răsunătoare și știind o sumă de lucruri”[28]. Probabil se referă la Arhim. Iuliu Scriban (1878-1949)[29].

A făcut limba germană cu germanul Richter[30].

Autorul a făcut clasa a 6-a „în localul școlii normale Sfânta Ecaterina, din coasta Mitropoliei”[31].

Moare tatăl autorului[32].

În primăvara lui 1918, în guvernul Marghiloman, Simion Mehedinți a ajuns ministrul Instrucțiunii publice[33]. Mehedinți era academician ca și tatăl autorului. Și înainte să moară tatăl autorului, Mehedinți i-a cerut acestuia să fie secretar general la București[34]. Acesta acceptă funcția[35].

Boala și munca extenuantă i-au provocat moartea. Astfel tatăl autorului moare în dimineața zilei de 15 octombrie 1918[36].

Va fi îngropat la Bellu, „într-o după-amiază tristă de octombrie, pe ploaie și vânt”[37]. Iar moartea lui, i-a produs autorului o negare a milostivirii lui Dumnezeu, pentru că a ajuns la concluzia nefastă cum că Dumnezeu „nu ține seama nici de dreptate, nici de criteriile noastre pământești”[38].

Afectat de moartea tatălui său, autorul asistă la „defilarea armatei române și a detașamentelor aliate pe Calea Victoriei[39].

„M-am dus s-o văd [se referă la defilare n.n.] și pentru un ceas am uitat de nenorocirea ce se abătuse asupra familiei noastre. Eram pe trotuar, în dreptul hotelului Frascati; lângă mine privea un maior francez, înalt, blond, cu patru trese la chipiu.

Treceau ostașii noștri, purtând căști franceze, treceau în pas de defilare, și lumea era fericită, nebună de bucurie; uralele și aplauzele nu mai conteneau; li se azvârleau flori.

Au făcut impresie și detașamentele aliate; englezii, cu căștile lor rotunde, cu boruri late, francezii în uniformele lor albăstrui, cu poalele mantăii [mantalei] răsfrânte și prinse în nasturi și, mai ales, senegalezii: înalți, voinici, negri ca tăciunele și arătându-și dinți albi – parcă și mai albi, prin contrast, când râdeau”[40].

Familia sa, formată din mamă și trei copii, toți minori, primesc după moartea tatălui său pensia de 750 de lei lunar[41]. Însă, în decurs de doi ani, datorită devalorizării leului, pensia „n-a mai ajuns nici pentru mâncare[42].

Înainte de primul război mondial, leul românesc era superior francului elvețian. Și acest lucru se datora cererii „de grâu românesc pe piața occidentală, întrucât grâul nostru era mai bogat în gluten, deci mai hrănitor decât alte soiuri de grâu”[43].

Devalorizarea leului s-a produs din cauza războiului[44].

În 1919, din cauza sărăciei, în România s-a mâncat mămăligă de mei, așa cum mâncaseră strămoșii noștri înainte de a se introduce porumbul[45].

Îl roagă pe Prof. Vasile Pârvan, prieten cu tatăl său, ca să îi autorizeze faptul de a urma cursul de limbă greacă ținut de Asist. Papazolu[46].

Începe să-l audieze și pe Pârvan[47].

Despre „marele act al Unirii, din 1 decembrie 1918”, a aflat din gazete[48].

Din ziarul Universul, din 6 decembrie 1918, autorul află că „numărul participanților la Marea Adunare  [de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918,] a fost de peste 150.000 de oameni[49].

În 1919 își publică primul său articol[50]. O recenzie, în care demontează opinia celui recenzat, a Prof. Ștefan Longinescu, demersul său critic ducând la nepublicarea celui de al doilea volum al cărții profesorului. Era doar elev de liceu[51]

Ion I. C. Brătianu, în 1919, dorea să mute capitala României de la București în sudul Transilvaniei, în regiunea Făgărașului, pentru că acolo era de loc[52].

Însă ideea mutării capitalei era o modă a timpului. Turcii își mutaseră capitala de la Constantinopol la Ankara, la fel și brazilienii, renunțând la Rio de Janiero, iar rușii au părăsit Petrogradul/ Petersburgul și au mutat capitala la Moscova[53].

În iarna lui 1920-1921 își face primul palton[54].

Însă lăsându-l într-o zi la garderoba bibliotecii Academiei, cineva i-a furat paltonul. Bianu[55], directorul bibliotecii Academiei, nici nu a vrut să audă de plata pentru palton[56]. „Așa că am plecat în haină, în toiul iernii, gândindu-mă că directorul bibliotecii a uitat de vremea, când, fecior de țăran sărac din mijlocul Transilvaniei, știa ce-i lipsa și cât de greu se făcea o haină”[57].

Însă în 1927, când Ioan Bianu s-a pensionat și a fost cinstit cu o masă la restaurantul Cina, autorul, pe atunci profesor agregat, a luat cuvântul „în numele corpului didactic”[58]. „Am acceptat. I-am făcut deci elogiul academic – fără să amintesc, bineînțeles, ceva din experiențele mele personale în privința raporturilor cu el – și m-am gândit că soarta își are ironiile ei imprevizibile[59].


[1] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu, Ed. All Educational, București, 2000, p. 68.

[2] Idem, p. 68-69.

[3] Idem, p. 69.

[4] Idem, p. 70.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 71.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 73.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 74.

[13] Idem, p. 75.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 76.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 77.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 78.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 79.

[30] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 79.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 82.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 83.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 84.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 85.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 86.

[45] Idem, p. 86-87.

[46] Idem, p. 88.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 89.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 90.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 91.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 97.

[56] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 97.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [9]

Fragmentul/ episodul următor din poem ne prilejuiește o nouă alăturare de epopeea lui Budai-Deleanu, pentru că introduce elemente de basm.

Fantestică și chiar neașteptată este prezența balaurului (șarpele cel mare, groaznic și cumplit), care își avea sălașul în apropierea vechiului templu păgân, într-un loc sălbatic, cu o peșteră mare și un lac adânc.

Totodată, narațiunea se ramifică și intră în scenă un nou personaj, alt tânăr, voinic călare, armat foarte bine. Acesta îi avertizează de pericolul care îi paște, acela de a fi devorați de șarpele uriaș.

Din fericire, ei găsesc balaurul (lung ca de cinci stângini [stânjeni][1]) mort, trăsnit de fulgerele provocate de furtuna din noaptea trecută, care atât de mult îl înspăimântaseră pe Reporta.

Înfățișarea lui e bine de reprodus: Capul lui era cât un cap de bou./ Un ochi mai cumplit și decât un ou,/ Pestriț ca ghiocul, din ochi ieșea foc,/ Pe cap ca o stea pe câte un loc./ Limba toată cruntă, trei rânduri de dinți /…/ Ascuțiți ca acul și mari ca de porc /…/ Pe spinare solzi vineți ca pe pești

Credem că utilizarea acestor elemente, care țin de cultura populară, reprezintă tot o influență (pre)romantică, la fel ca și în cazul lui Budai-Deleanu.

Este de reținut comparația prin care încearcă să stabilească poetul culoarea neobișnuită a ochiului acestui șarpe de poveste: pestriț ca ghiocul[2].

Descrierea este fabuloasă, iar aluzia la ghioc – ca și vecinătatea templului antic/ păgân – nu este întâmplătoare, poetul încercând să circumscrie evenimentul într-o secvență bine definită, presărând indicatori semantici în context.

Ne lămurim însă curând că predominant este tot interesul retoric și că peripețiile/ narațiunile nu servesc, în cele din urmă, decât unui epilog etic-religios.

Bătrânul însoțitor al lui Reporta găsește prilejul de a extrage o învățătură din toate cele petrecute sau cugetate de acesta în ultima vreme, discurs care poate să stea foarte bine lângă pagini asemănătoare ca mesaj din Învățăturile lui Neagoe Basarab sau din Divanul lui Cantemir:

Te mirai, Reporto, pe drept mai nainte
Văzând că răsare soarele fiebinte,
Gândeai la frumseța cea neprețuită
Lui de Făcătoriul lumei dăruită.

Cu adevărat, cel ce cumpănește
Pe drept câte sunt și bine gândește,
Nu poate să ție limba neclătită[3].

Lăudând mărirea cea nemărginită [a lui Dumnezeu],
Cu ce rânduială bună făcu toate,
Mintea noastră nice a gândi nu poate.

Și cum le-au făcut El înțălepțește,
Într-același chip de toate grigește [îngrijește].
Ai pornit de-acasă cu soții [însoțitori] pe cale,
Unde sunt acuma soțiile tale?

De ei te-ai perdut, m-ai aflat pe mine,
Carele te port și umblu cu tine,
Te învăț vârtutea și fapta cea bună,
Prin care te poți scăpa de furtună.

/…/

Ci Tatăl ceresc, Carele grigește
Și pre ale Sale nu le părăsește,
În ce chip de toate, grigi și de noi
Și ne apără din câte nevoi.

Iată, ne aflăm sănătoși, întregi,
Ocolind departe a Satanei mregi.
Șarpele cel mare îl vedem zdrobit
Într-un chip de nime văzut și gândit.

Și iată cum întâmplarea reală se transformă în parabolă, capătă valoare de pildă.

Este un procedeu care este aplicat adesea de Sfinții Părinți textului biblic sau chiar evenimentelor istorice mai recente.

Realitatea este astfel interpretată ca text, personajele și întâmplările căpătând valoare de simbol/ semnificație alegorică.

Totul în această lume este text și cele ce sunt în lume sunt considerate litere sau cuvinte care exprimă o a doua realitate (mai nuanțată și mai profundă) și care indică prezența necurmată a Proniei.

Dumnezeu este Cel ce scrie neîncetat semne/ litere/ cuvinte în fața ochilor noștri, pe foaia tuturor lucrurilor, ființelor sau evenimentelor de care ne ciocnim.

Această scriere este inepuizabilă, iar Dumnezeu ne vorbește cu semne pe care le cunoaștem, pe care le putem citi. Adică pe măsura conștiinței fiecăruia, numai să fie curată și trează.


[1] Stânjen = unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m.

Prin urmare, șarpele/ balaurul închipuit de Aaron avea vreo 10 metri lungime.

[2] Prin ghioc se denumește albăstreaua, dar și cochilia unei anumite specii de melci, cu ajutorul căreia se făceau ghicitori de către vrăjitoare, de unde expresia: a da cu ghiocul sau a căuta în ghioc.

Comparația lui Aaron se referă la cochilia melcului.

[3] Cu sensul: nu poate să nu-și miște limba spre lauda lui Dumnezeu. Este un mod de exprimare foarte vechi, conservat în limbajul religios.