Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [9]

Fragmentul/ episodul următor din poem ne prilejuiește o nouă alăturare de epopeea lui Budai-Deleanu, pentru că introduce elemente de basm.

Fantestică și chiar neașteptată este prezența balaurului (șarpele cel mare, groaznic și cumplit), care își avea sălașul în apropierea vechiului templu păgân, într-un loc sălbatic, cu o peșteră mare și un lac adânc.

Totodată, narațiunea se ramifică și intră în scenă un nou personaj, alt tânăr, voinic călare, armat foarte bine. Acesta îi avertizează de pericolul care îi paște, acela de a fi devorați de șarpele uriaș.

Din fericire, ei găsesc balaurul (lung ca de cinci stângini [stânjeni][1]) mort, trăsnit de fulgerele provocate de furtuna din noaptea trecută, care atât de mult îl înspăimântaseră pe Reporta.

Înfățișarea lui e bine de reprodus: Capul lui era cât un cap de bou./ Un ochi mai cumplit și decât un ou,/ Pestriț ca ghiocul, din ochi ieșea foc,/ Pe cap ca o stea pe câte un loc./ Limba toată cruntă, trei rânduri de dinți /…/ Ascuțiți ca acul și mari ca de porc /…/ Pe spinare solzi vineți ca pe pești…

Credem că utilizarea acestor elemente, care țin de cultura populară, reprezintă tot o influență (pre)romantică, la fel ca și în cazul lui Budai-Deleanu.

Este de reținut comparația prin care încearcă să stabilească poetul culoarea neobișnuită a ochiului acestui șarpe de poveste: pestriț ca ghiocul[2].

Descrierea este fabuloasă, iar aluzia la ghioc – ca și vecinătatea templului antic/ păgân – nu este întâmplătoare, poetul încercând să circumscrie evenimentul într-o secvență bine definită, presărând indicatori semantici în context.

Ne lămurim însă curând că predominant este tot interesul retoric și că peripețiile/ narațiunile nu servesc, în cele din urmă, decât unui epilog etic-religios.

Bătrânul însoțitor al lui Reporta găsește prilejul de a extrage o învățătură din toate cele petrecute sau cugetate de acesta în ultima vreme, discurs care poate să stea foarte bine lângă pagini asemănătoare ca mesaj din Învățăturile lui Neagoe Basarab sau din Divanul lui Cantemir:

Te mirai, Reporto, pe drept mai nainte
Văzând că răsare soarele fiebinte,
Gândeai la frumseța cea neprețuită
Lui de Făcătoriul lumei dăruită.

Cu adevărat, cel ce cumpănește
Pe drept câte sunt și bine gândește,
Nu poate să ție limba neclătită[3].

Lăudând mărirea cea nemărginită [a lui Dumnezeu],
Cu ce rânduială bună făcu toate,
Mintea noastră nice a gândi nu poate.

Și cum le-au făcut El înțălepțește,
Într-același chip de toate grigește [îngrijește].
Ai pornit de-acasă cu soții [însoțitori] pe cale,
Unde sunt acuma soțiile tale?

De ei te-ai perdut, m-ai aflat pe mine,
Carele te port și umblu cu tine,
Te învăț vârtutea și fapta cea bună,
Prin care te poți scăpa de furtună.

/…/

Ci Tatăl ceresc, Carele grigește
Și pre ale Sale nu le părăsește,
În ce chip de toate, grigi și de noi
Și ne apără din câte nevoi.

Iată, ne aflăm sănătoși, întregi,
Ocolind departe a Satanei mregi.
Șarpele cel mare îl vedem zdrobit
Într-un chip de nime văzut și gândit.

Și iată cum întâmplarea reală se transformă în parabolă, capătă valoare de pildă.

Este un procedeu care este aplicat adesea de Sfinții Părinți textului biblic sau chiar evenimentelor istorice mai recente.

Realitatea este astfel interpretată ca text, personajele și întâmplările căpătând valoare de simbol/ semnificație alegorică.

Totul în această lume este text și cele ce sunt în lume sunt considerate litere sau cuvinte care exprimă o a doua realitate (mai nuanțată și mai profundă) și care indică prezența necurmată a Proniei.

Dumnezeu este Cel ce scrie neîncetat semne/ litere/ cuvinte în fața ochilor noștri, pe foaia tuturor lucrurilor, ființelor sau evenimentelor de care ne ciocnim.

Această scriere este inepuizabilă, iar Dumnezeu ne vorbește cu semne pe care le cunoaștem, pe care le putem citi. Adică pe măsura conștiinței fiecăruia, numai să fie curată și trează.