Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

În 1915, Austro-Ungaria își făcuse un plan de tratative, pentru ca în locul Transilvaniei, România să primească Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, chiar întreaga Bucovină, până la Nistru și Ceremuș. Numai că el nu s-a derulat[1]. O copie a acestui dosar [Haus-Hof-und-Staatsarchiv] se află în Arhivele Centrale de Stat din București[2].

Tot în 1915, autorul a văzut pentru întâia oară marea. A locuit pentru o săptămână la Urziceni, apoi a ajuns la Constanța. Dimpreună cu regimentul 75 de infanterie, pentru că unchiul său era comandantul regimentului[3].

Pușca de calibrul 12 și cum a ajuns vânător[4]. „N-am tras nici în turturele, nici în lebădă și cerb; am vânat în schimb iepuri, vulpi, lupi, mistreți, rațe și gâște sălbatice; n-am ajuns să împușc urs”[5].

În n. 1, p. 70, fiul autorului spune că tatăl său a deținut trei arme până în aprilie 1950 (de calibru 12, 16 și o carabină) și că ele, fără nicio explicație, i-au fost confiscate de către comuniști. În ziua de 6 mai 1950, Constantin C. Giurescu a fost întemnițat la Sighet.

La Constanța, „în dreptul Cazinoului”, în 1915, era „un mic port de bărci pentru cei ce voiau să facă scurte excursii în larg”[6]. La Constanța, autorul intră în primul mare restaurant pe care l-a văzut[7].

În 1916 vorbește despre instalarea centralei telefonice de la Chiojd[8]. Iar în noaptea de 14 spre 15 august 1916, cu goarna de la primărie și prin tragerea clopotelor s-a declarat mobilizarea. Începerea războiului[9].

Germanii bombardează Bucureștiul. „Una din bombe a căzut pe strada Berzei, nu departe de casa noastră, alta pe strada Atena, altele lângă Arhivele Statului. Câteva bombe au căzut în Piața Mare, unde fiind lume adunată, au fost mai multe victime. Urmele lăsate în zidurile clădirilor de bombele aruncate s-au mai văzut încă multă vreme după război, până în 1929-1930”[10].

În iunie-iulie 1941, Bucureștiul a fost bombardat de sovietici[11].

„Sublocotenentul Pătrășcoiu, [care] a capturat o baterie întreagă de tunuri germane și câteva sute de prizonieri” și Ecaterina Teodoroiu au fost eroii acelor clipe[12].

În ziua de 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, primele detașamente germane ocupă Bucureștiul[13].

Bucureștenii se zăvorâseră în case, pe când „bucătării de campanie nemțești erau instalate în curtea Palatului, pe Calea Victoriei”, iar „la Capșa – hotel, cofetărie, restaurant și cafenea – se instalaseră bulgarii”[14].

Măsuri și restricții din partea ocupanților.

Bucureștenii trebuiau să predea toate armele, după care le-au cerut „trăsurile, caii, bicicletele, zahărul care depășea cantitatea de cinci kilograme de familie, gazul lampant, vasele de bucătărie și cazanele de aramă, clanțele de la uși, de alamă, precum și un număr de saltele, cearșafuri, covoare și blănuri”[15].

Cei care nu respectau ordinul predării obiectelor erau pedepsiți „cu șase luni de închisoare sau 3.000 de lei amendă sau ambele împreună”[16].

Pe 24 aprilie 1917, ocupanții au început să rechiziționeze clopotele Bisericilor, pentru ca să facă din ele obuze[17]. De această măsură a scăpat clopotul cel mare de la Mitropolie, pentru că fusese dăruit de regele Carol I[18].

Bucureștiului și județului Ilfov li s-a impus, în mai 1917, cheltuieli de 86 de milioane de lei față de ocupația germană[19]. Restul țării trebuia să plătească 215 milioane de lei.

Prin emisiunea monetară, fără acoperire în aur, a Băncii Generale a Țării Românești, țara s-a îndatorat cu două miliarde 114 milioane de lei[20].

Germanii exploatează în mod sistematic teritoriul românesc în 1917. Românii sunt lăsați doar cu minimum necesar, cât să nu moară de foame[21].

„Grâne, vite, petrol, lemne de construcție, lână, lapte, pește, fructe – până și măceșe, ghindă și jir – totul se strânge și se cară în Germania; pe deasupra lădițele de câte cinci kilograme de alimente pe care fiecare soldat [german] avea dreptul să le trimită săptămânal acasă”[22]. Adică germanul lupta pe front și își întreținea și familia lăsată acasă.

Ridicolul e și mai mare. Pentru că în fiecare sat românesc exista un ofițer german, care avea „misiunea” de a strânge ouăle din sat[23]. „Fiecare gospodină trebuia să aducă la sediul Komandaturei un număr de ouă pe lună, chiar dacă n-aveai găini[24].

Același ofițer german detașat la sat, îi trimitea pe copiii școlari să strângă planta laptele cucului, pentru că din sucul ei se făcea cauciuc. Și le plătea sticla de un litru cu prețul de 3 lei[25].

În n. 1, p. 77, Dinu Giurescu vorbește despre continuarea practicii cotelor de către comuniști.

Comandantul ocupației germane însă, atunci când „bulgarii au pus într-o noapte mâna pe o seamă de manuscrise slave de la Academie” și au vrut să le ducă în Bulgaria, i-a reîntors, de undeva aproape de Giurgiu, la București[26].

Autorul a început să învețe limba engleză cu englezul H. Lolliot[27]. A făcut limba română cu Arhim. Scriban, pe care îl caracterizează drept „un zdrahon de om, înalt și voinic, cu voce răsunătoare și știind o sumă de lucruri”[28]. Probabil se referă la Arhim. Iuliu Scriban (1878-1949)[29].

A făcut limba germană cu germanul Richter[30].

Autorul a făcut clasa a 6-a „în localul școlii normale Sfânta Ecaterina, din coasta Mitropoliei”[31].

Moare tatăl autorului[32].

În primăvara lui 1918, în guvernul Marghiloman, Simion Mehedinți a ajuns ministrul Instrucțiunii publice[33]. Mehedinți era academician ca și tatăl autorului. Și înainte să moară tatăl autorului, Mehedinți i-a cerut acestuia să fie secretar general la București[34]. Acesta acceptă funcția[35].

Boala și munca extenuantă i-au provocat moartea. Astfel tatăl autorului moare în dimineața zilei de 15 octombrie 1918[36].

Va fi îngropat la Bellu, „într-o după-amiază tristă de octombrie, pe ploaie și vânt”[37]. Iar moartea lui, i-a produs autorului o negare a milostivirii lui Dumnezeu, pentru că a ajuns la concluzia nefastă cum că Dumnezeu „nu ține seama nici de dreptate, nici de criteriile noastre pământești”[38].

Afectat de moartea tatălui său, autorul asistă la „defilarea armatei române și a detașamentelor aliate pe Calea Victoriei[39].

„M-am dus s-o văd [se referă la defilare n.n.] și pentru un ceas am uitat de nenorocirea ce se abătuse asupra familiei noastre. Eram pe trotuar, în dreptul hotelului Frascati; lângă mine privea un maior francez, înalt, blond, cu patru trese la chipiu.

Treceau ostașii noștri, purtând căști franceze, treceau în pas de defilare, și lumea era fericită, nebună de bucurie; uralele și aplauzele nu mai conteneau; li se azvârleau flori.

Au făcut impresie și detașamentele aliate; englezii, cu căștile lor rotunde, cu boruri late, francezii în uniformele lor albăstrui, cu poalele mantăii [mantalei] răsfrânte și prinse în nasturi și, mai ales, senegalezii: înalți, voinici, negri ca tăciunele și arătându-și dinți albi – parcă și mai albi, prin contrast, când râdeau”[40].

Familia sa, formată din mamă și trei copii, toți minori, primesc după moartea tatălui său pensia de 750 de lei lunar[41]. Însă, în decurs de doi ani, datorită devalorizării leului, pensia „n-a mai ajuns nici pentru mâncare[42].

Înainte de primul război mondial, leul românesc era superior francului elvețian. Și acest lucru se datora cererii „de grâu românesc pe piața occidentală, întrucât grâul nostru era mai bogat în gluten, deci mai hrănitor decât alte soiuri de grâu”[43].

Devalorizarea leului s-a produs din cauza războiului[44].

În 1919, din cauza sărăciei, în România s-a mâncat mămăligă de mei, așa cum mâncaseră strămoșii noștri înainte de a se introduce porumbul[45].

Îl roagă pe Prof. Vasile Pârvan, prieten cu tatăl său, ca să îi autorizeze faptul de a urma cursul de limbă greacă ținut de Asist. Papazolu[46].

Începe să-l audieze și pe Pârvan[47].

Despre „marele act al Unirii, din 1 decembrie 1918”, a aflat din gazete[48].

Din ziarul Universul, din 6 decembrie 1918, autorul află că „numărul participanților la Marea Adunare  [de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918,] a fost de peste 150.000 de oameni[49].

În 1919 își publică primul său articol[50]. O recenzie, în care demontează opinia celui recenzat, a Prof. Ștefan Longinescu, demersul său critic ducând la nepublicarea celui de al doilea volum al cărții profesorului. Era doar elev de liceu[51]

Ion I. C. Brătianu, în 1919, dorea să mute capitala României de la București în sudul Transilvaniei, în regiunea Făgărașului, pentru că acolo era de loc[52].

Însă ideea mutării capitalei era o modă a timpului. Turcii își mutaseră capitala de la Constantinopol la Ankara, la fel și brazilienii, renunțând la Rio de Janiero, iar rușii au părăsit Petrogradul/ Petersburgul și au mutat capitala la Moscova[53].

În iarna lui 1920-1921 își face primul palton[54].

Însă lăsându-l într-o zi la garderoba bibliotecii Academiei, cineva i-a furat paltonul. Bianu[55], directorul bibliotecii Academiei, nici nu a vrut să audă de plata pentru palton[56]. „Așa că am plecat în haină, în toiul iernii, gândindu-mă că directorul bibliotecii a uitat de vremea, când, fecior de țăran sărac din mijlocul Transilvaniei, știa ce-i lipsa și cât de greu se făcea o haină”[57].

Însă în 1927, când Ioan Bianu s-a pensionat și a fost cinstit cu o masă la restaurantul Cina, autorul, pe atunci profesor agregat, a luat cuvântul „în numele corpului didactic”[58]. „Am acceptat. I-am făcut deci elogiul academic – fără să amintesc, bineînțeles, ceva din experiențele mele personale în privința raporturilor cu el – și m-am gândit că soarta își are ironiile ei imprevizibile[59].


[1] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu, Ed. All Educational, București, 2000, p. 68.

[2] Idem, p. 68-69.

[3] Idem, p. 69.

[4] Idem, p. 70.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 71.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 73.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 74.

[13] Idem, p. 75.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 76.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 77.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 78.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 79.

[30] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 79.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 82.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 83.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 84.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 85.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 86.

[45] Idem, p. 86-87.

[46] Idem, p. 88.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 89.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 90.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 91.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 97.

[56] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 97.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

Did you like this? Share it: