Am mai atins subiectul și cu alte ocazii: aici, aici și aici.

Puține sunt la noi poemele romantice care înfățișează munții.

Bolliac este autorul unui astfel de poem, O dimineață pe Caraiman – căruia îi răspunde Coșbuc peste timp: O noapte pe Caraiman[1].

E poate singurul care a oferit o replică nenumăratelor compoziții care se scriseseră în Occident pentru a nota înfiorarea și meditația în fața unui relief alpin perplexant prin măreție și complexitatea fenomenelor naturale:

Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,
Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.

Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă
Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.
O! nici un semn de viaţă! nimica nu trăieşte,
Decât p-un colţ un vultur lumina aţintând.

Şi corbi, afund în vale, de carnivore doruri
Împunşi, se-ntrec şi plană, – vr’un hoit şi-au însemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâşiat.

Pe a căruntă stâncă ş-adesea porfirie,
Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători,
Şi raza dimineţei, d-un soare ce-a să vie,
Aduce salutarea la vârfuri peste nori.

Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,
Se-nşiră, fără număr, molifţi ieşiţi din nor,
Şi-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,
Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor
.

În văile afunde, a nopţii locuinţă,
Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos
Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silinţă
Şi cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.

Pe poalele de munte, colnice înverzite
Pe care-mbrăţişează pâraie şerpuind,
Albesc mulţimi de turme ici-colo risipite,
Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind.

Şi erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin vâlcele, când jos şi când mai nalt,
Ca frunze, umbruliţe pe nişte largi bucheturi,
Şi drumuri, potecuţe, – cordele-n câmp de smalt.

Câmpia e adâncă, şi sate semănate,
Oraşe ici şi colo pe râuri se întind,
Şi muncitori şi holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albeşte,
Şi dincolo de dânsul stă Emul încruntat;
Cu el pare Carpatul din când în când vorbeşte;
De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.

Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,
În care se înmoaie, se sting şi se-nfrăţesc
Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde
Până-n rozoşii aburi ce razele-auresc
.

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând
.

Sub strate de zăpadă ce timpul înnoieşte,
O strată se întinde de colţi adânci shistoşi,
Coloanele ce timpul smerit le ocoleşte,
Din care ies gigantici butingii monstruoşi.

Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită
În aer să răsufle de unde sunt striviţi,
Şi-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,
Se-nşir pe sub prăpăstii când negri, când plăviţi.

Palaturi milioane din vârstele titane,
Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,
Rămasuri tari, semeţe, antideluviane,
Ce-şi râd de timp, de secoli, vecia străbătând.

P-aicea uriaşii ai Daciei cei crude
Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici încura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seamă
De toată majestatea clădirii în eter?
Cine-ar putea să spuie această panoramă?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister? /…/

În largi domeni de brumă ce soarele-aureşte,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
În tronuri de porfiruri, o fiică că iubeşte
Un june erou mândru cu ochii de azur.

Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbârlind munţii acel imens Titan,
Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;
Nici al Scoţiei bardul, bătrânul Osian;

Profeţii de ai Iudeii ce pot să compareze
Troienii de calcair, graniţii ascuţiţi
Cu capete aprinse mergând să adoreze,
Cu trâmbe înzeite de preoţi şi leviţi.

Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ţi împărţire
S-atingi şi a mea frunte cu sânta mâna ta;
Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,
Tu n-ai vrut să-ţi fiu preot, la lume-a te-arăta.

Însă-ai plantat în mine credinţa, contâmplarea,
Tăcuta admirare a drepţilor de sus
;
Ai pus în mine-Amorul, Speranţa, Adorarea,
Ş-ai încuiat Eternul în slabul tău supus. /…/

Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!
Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a să-ncrunte;
D-o linie greşeală, şi piere-ntr-un moment…

Din astă nimicie în care el se crede,
Pierdut în elemente, un punct microscopic,
Suflare de insectă ce nici chiar el se vede,
O particulă-a brumei pe val oceanic,

Se simte totd’odată că nu mai e nemernic [străin];
E mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament;
Dă mâna cu principul al Totului puternic;
E univers gândirea-i; amoru-i, element.

În el e şi registrul epocelor trecute,
În el e şi putinţa natur-a scormoli;
L-ascultă elemente, se-njug, sunt prefăcute
La semnul mânii sale, la ce va chibzui.

El are facultatea Tăria a străbate,
A măsura eterul, a-l strânge, compacta,
A descompune corpuri, şi globuri depărtate
S-aţinte, ş-a lor lege s-aplice la a sa.

Fiinţă mult schidoală! insectă gânditoare!
Piticule gigantic! furnică creator!
O rază-ţi numai poate cu-ntregul să măsoare
Şi tu întreg,– nimica!…un vierme târâtor. /…/

Eu las pe ast calcair cu formă omenească,
P-ast uriaş ce-nfruntă răstimpii pământeşti,
Martur eternităţii în bolta cea cerească,
O literă străină ştiinţei omeneşti!

Acel ce va străbate pe astă înălţime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Şi smulge muritorul pe aripi de lucime,
Pătrunză el arcanul, – citească ce n-am scris.[2]

Până la urmă, natura este o literă străină ştiinţei omeneşti, deși omul are facultatea de a măsura eterul

Foarte interesant e că Bolliac unifică privirea muntelui cu a…câmpiei.

Adâncul prăpăstios și poalele de munte…conviețuiesc în poezia lui, ba chiar sunt contigue, ceea ce nu e o dovadă de realism, ci de idealism.

Contemplația lui, deși se oprește sau revine mereu la peisajul alpin, ajunge de altfel până departe în zare.

Poeții noștri sunt furați de tentația omniscienței. Mă gândesc și la Budai-Deleanu și Heliade…

Privirea și reflecția lor nu este momentană, nu se poate abține de a se extinde în timp și spațiu.

E și acesta un reflex al literaturii și al gândirii vechi, bizantin-ortodoxe, pentru care omul învinge fragilitatea sa structurală și distanțele părut copleșitoare prin spiritul și rațiunea sa (omul e mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament).

Motivul pentru care este contemplat muntele, chiar dacă poetul se lansează și în descrieri romantice, este acela de a reflecta asupra condiției umane: Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!/ Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!.

Cum am văzut, această observație se convertește într-un elogiu adus spiritului uman, căruia Dumnezeu i-a dăruit credinţa, contâmplarea,/ Tăcuta admirare a drepţilor de sus.

Privirea în sus, spre teatrul naturii deopotrivă înspăimântătoare și splendide, spre piscurile montane, este un pretext, de fapt, de elevație spre contemplarea a ceea ce transcende această lume.

Doar intermedierea pe care o realizează peisajele alpine reprezită un element romantic, pentru că reflecția în sine aparține, deopotrivă, epocii romantice, cât și tradiției literare române vechi.

Vizualul oferă prilej de cogitație. Contemplarea este meditativă, reflexivă.

Retorica filosofică nu aduce neapărat elemente noi, în comparație cu vechile tipare de reflecție.

Formele montane îmbracă aspecte arhitectonice felurite, sugerând o civilizație a naturii impresionantă, care își aștepată oricând…Ossianul. Adică poetul.

Fascinante – ca și concepție – sunt aceste două strofe:

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând
.

În ele Bolliac realizează…sinteza Occidentului cu Orientul, reunind catedrale apusene și turnuri gotici cu tunice de purpuri luminând, cu lumina Orientului.

E o genială percepție, în urma lui Cantemir și în așteptarea lui Eminescu, Barbu, Matei Caragiale…

Un poem [după Lamartine] rămas în manuscris al lui Asachi  specifica aceeași continuitate între munte și câmpie, o continuitate a liniilor vizuale care ne confirmă faptul că înălțimea nu e atât o caracteristică a reliefului, cât a puterii contemplative și meditative:

Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie,
Pe munte m-așez, la umbra învechitului stejar,
Și duioasa a me privală o preumbl’ pe-astă câmpie
Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar.

Râul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite,
Ce-ntre maluri înfloriți șărpind fuge împregiur,
Lacul dincolo întinde a sale ape adormite
Sau al sării ste răsare din a ceriului azur.

De păduri posomorâte acea culm-încununată
S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron,
Ș-amu carul cel de abur din umbră întunecată
Să ridică ș-înalbează geana a lui horizon.

De-altă parte acea tăcere și văzduhul să dispică
De sunet melanholiii călăuz lui călător,
Ș-amorțitul clopot iarăș din zidire acea gotică
Sara al său conțert adauge spre uietul muritor.

Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită
Toate haruri și plăcere au încheiet a mele sorți.
Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită,
Căci a viețuirei soare nu încălzește pe-acei morți.

În zădar din munte în munte eu preumbl’ a me privală,
De la sud la noaptei miezu, de l-apus la răsărit,
Ș-a cerești tării noianul cercetând întru clipală,
Amar mie, nicăire, zic, eu n-oi fi norocit!

Ceste văi, bordei, palaturi oare ce-m agiută mie?
Toate pentru mine aice acum făr de haruri sânt.
Văi, păraie, stânci și codruri, singuratică câmpie,
O ființă vă lipsește și-i pustiu în tot pământ.

Sau că soarele să nască, sau s-apuie cătră sară,
Urmez cale sa cu ochii fără dor în al mieu piept.
Să apuie în sănin soarele, au în nori ca să răsară,
De la soarele nimică, nimic de la zile aștept.

De-aș pute s-urmez în cursul întru care el rotează,
Pretutindene ai mei ochi ar zări pustiu subt cer.
Nu doresc nimic din toate cele ce el luminează
Și din lumi nemărginite nimic pentru mine cer.

Însă poate că aiure, dincolo de-a noastre sfere,
Unde lucie dreptul soarele altor ceriuri pe alte căi,
De-aș pute să las aice pământeasca dispoiere,
Cele ce-am visat atâta s-ar vădi la ochii mei
. [etc.]

(Meditație)

De data aceasta, recapitularea peisajelor care cad în raza privirii are o altă finalitate – exprimată la fel de retoric – aceea de a sublinia deșertăciunea/ pustietatea tuturor celor ce există, indiferent cât de magnifice, în comparație cu idealul transcenderii acestei lumi.

Într-o anumită măsură, motivațiile celor doi poeți se întâlnesc. După cum asemănătoare e și perspectiva panoramatică, orizontul extrem de generos pe care îl poate cuprinde privirea lor.

Nu lipsește nici din tabloul asachian zidirea gotică. Fantezia lui însă și forța descriptivă sunt mai atenuate.

Asachi e mai arhaic în exprimare, privală și zugrăveli, ca și melanholie, aparținând lexicului vechi. În vreme ce Bolliac e mai neologic în exprimare, încercând să diversifice vocabularul filosofic al meditației.

Did you like this? Share it: