Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [10]

Credem că putem sesiza o interferență cu basmul și în întâlnirea lui Reporta cu un confrate, tânărul vânător care îi avertizase în privința balaurului care sălășluia în acele părți.

Acesta are un nume la fel de alegoric (și, totodată, la fel de neobișnuit): Pilda bunătății.

Onomastica întrebuințată de Aaron este așadar pur…retorică.

Aceste reuniuni ale unor voinici care se înfrățesc și se decid spre fapte mari se întâlnesc în basmele noastre.

Prin urmare, pe urmele lui Dosoftei și Budai-Deleanu (deși opera celui din urmă probabil că nu îi era cunoscută) și anunțându-i pe pașoptiști, Vasile Aaron recurge la procedeul – de largă utilizare în literatura noastră –, al autohtonizării unor teme și concepte literare.

Mixând motive romantice cu altele de veche tradiție românească, cultă și populară, autorul apelează de fapt la un procedeu în esență romantic.

 Îi poate fi imputată autorului ținuta stilistică – perfectibilă – a versurilor sale, dar considerăm că poemul a fost pe nedrept ignorat de critica noastră până acum.

El are multe să ne spună despre receptarea romantismului în literatura română, în pragul epocii pașoptiste, receptare care are, de altfel, prestigioși precursori în Dimitrie Cantemir și Budai-Delanu – a se vedea aici și aici.

Din păcate, percepția generală este că romantismul începe la noi cu Asachi în Moldova, respectiv cu Cârlova și Heliade în Țara Românească.

Și, deși Asachi, în Moldova, o ia puțin înaintea lui Cârlova și Heliade, să nu uităm însă că o activitate semnificativă în procesul de introducere a ideilor și tonalității poetice romantice o au în Țara Românească Ioan Cantacuzino[1] și Iancu Văcărescu (Primăvara amorului[2]), ultimul considerat de contemporanii săi – și pe drept – părintele poeziei române moderne (așa cum i-au și scris pe mormânt).

Costache Conachi nu a reprezentat, pentru Moldova, o personalitate promotoare a noului gust de poezie, romantică, deși, privind din perspectiva noastră, a celor de azi, el poate fi considerat „părintele găsit al poeziei românești”, așa cum îl identifică Mihai Zamfir, „cel dintâi veritabil poet al nostru de epocă modernă”[3].

Privind în urmă, noi putem să citim astfel poezia lui Conachi – din perspectiva unei istorii stilistice a poeziei noastre –, însă contemporanilor săi Conachi nu le-a fost de ajutor pentru a le indica calea spre poezia viitoare/ modernă.

Revenind la Vasile Aaron, poemul său împărtășește soarta ingrată a multor producții de seamă românești, rămânând multă vreme în manuscris.

Însă el este un exemplu elocvent (și, totodată, activitatea literară a lui Aaron și Ioan Barac, per ansamblu), reprezentativ mai ales pentru Transilvania, al metamorfozelor care se produceau în societatea românească, în rândul cărturarilor, al felului în care era receptată atmosfera romantică și tradusă în poezie românească.

Întorcându-ne deci la poem, tânărul numit Pilda bunătății se miră de…numele celuilalt: Reporta din vis.

Un artificiu cam fad…

Eroii își continuă împreună drumul intenționat spre munte, bucurându-se de întâlnire. Făcând un popas (Aerul fiind proaspet, lin și bun,/ Odihnim la umbră deasă de alun), lucrătorii la câmp, care strângeau fânul în clăi, le dau de știre că s-au înmulțit lupii, care pradă turmele păstorilor.

Desigur, se ivește astfel prilejul așteptat de cei doi vânători, pentru a se face de folos.

Segmente întregi din această relatare reprezintă o…proză realistă în versuri. Deranjează și numărul  mare de regionalisme și registrul cam popular/ vulgar al exprimării – probabil intenționat –, prea puțin stilizat.

Sigur, putem discuta despre posibila verosimilitate pe care și-ar fi putut-o propune autorul sau despre recuperarea palierului popular al limbii și chiar al traiectului narativ.

Așa încât opțiunile sale ne apar amendabile sau nu, în funcție de perspectiva din care sunt înțelese.

De asemenea, se poate bănui, din partea autorului, intenția de a împărtăși, de a lăsa urmașilor nu numai o poezie epică, ci și informații bogate de altă natură: sociologică, geografică, cinegetică etc.

Astfel, ceea urmează, consemnând călătoria și episoadele de vântoare, conțin multe asemenea amănunte, care ies din sfera interesului pur literar sau care ar fi apreciate într-un roman realist sau zolist.

Combinația aceasta insolită de practici literare pare greu de omologat.

Însă – cu mai mult talent poetic, e adevărat – la fel de insolită și de greu definibilă este și Țiganiada.

Câte o insulă de poezie însă tot se mai arată în această avalanșă epică:

Grăind noi pe cale de toate cu dor,
Să ivi brădetul verde ca un nor,
Să ivi departe verde-ntunecat,
Ca un nor spre ploaie groaznică plecat.

Reporta își regăsește alaiul cu care plecase la vânătoare, de care se rătăcise – ceea ce îi prilejuise întâlnirea cu bătrânul înțelept, pelerinajul la morminte și celelalte aventuri –, dar lasă explicațiile pentru o viitoare consemnare în scris, literară:

După ce prin peșteri de munți vom pătrunde,
Prin culmile lor, prin văli, prin brădețe,
Și vom răsturna coarnele sumețe
A iuților cerbi și vom prinde câte
Căprioare sunt prin iale vârâte
Și vom goni toți urșii verșinați
Și câți lupi să află pe ici veninați,

Întorcând casă toate le voi scrie,
Oricâte pății lumea să le știe,
Chipul rătăcirei și a mea umblare,
Ca cei viitori, cetind cu mirare,
Cât de puțintel încă să gândească
De cele ce poate soarta omenească.

E dezvăluită de fapt intenția autorului (finalitatea morală a poemului) prin intermediul… naratorului-personaj (a personajului reflector).

Intrăm pe un făgaș critic mai neobișnuit decât cărările întortocheate prin munți ale vânătorilor în căutare de cerbi și lupi.

Ni se pare, de altfel, că vânătoarea și vânatul nu au aceeași valență parabolică, ca și povestirile anterioare, au valoare de pildă.


[3] Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, op. cit., p. 29 ș. u.

Predică la Duminica a 19-a după Rusalii [2013]

Scara Raiului, Manastirea Sucevita

Iubiții mei,

În Evanghelia zilei [Lc. 6, 31-36], ehtrosul/ dușmanul nostru este  iubitul nostru!

Și prin asta Domnul nu a vrut să ne spună că nu putem să avem dușmani, că nu e nimeni în stare să ne urască, să ne invidieze, să ne dorească răul…ci că nimeni, cu adevărat, nu ne este dușman.

Nici omul, nici demonul, nici animalul, nici vântul, nici apa, nici timpul, nici spațiul…nu ne dușmănesc cu adevărat. Nu ne stau împotrivă.

Pentru că raportarea creștină la toți și la toate e o raportare a dragostei.

Dacă suntem ai lui Dumnezeu, dacă Dumnezeul iubirii ne umple de slava Lui, nimeni nu ne e dușman…pentru că, prin El, toți sunt prietenii noștri.

În inima împăcată cu Dumnezeu, în mintea înțelegătoare, care cunoaște de ce și pentru ce se petrec toate lucrurile, toate sunt curate, toate sunt sub paza lui Dumnezeu, sub privirea Lui și nimic nu panichează, nu șochează.

De aceea, omul care e cu Dumnezeu, nu vede nici în om și nici în demon un potrivnic real, pe cineva care ne conturbă cu adevărat mântuirea, pentru că noi suntem în mâna lui Dumnezeu.

Cine, cum, prin ce mijloace…poate să ne scoată din mâna Lui?

Numai noi înșine ne scoatem din mâna Lui, din relația cu El, când alegem distanța/ păcatul/ deznădejdea singurătății.

Tocmai de aceea nimeni nu ne e vrăjmaș cu adevărat.

Pentru că vrăjmașul nostru, neprietenul nostru, e tocmai cel care ne invidiază, care ne gelozește pentru ceva anume.

Și pentru ca să fii invidiat, trebuie să fii cunoscut.

Nu te urăște cineva care nu te cunoaște deloc.

Iar invidia, care naște răutăți la adresa ta, vine dintr-o dragoste bolnavă.

Pentru că te invidiază cineva tocmai pentru că te cunoaște. Te cunoaște într-un fel pătimaș, bolnav. Și de aici toate lucrurile care decurg din boala aceasta în mișcare, din boala sufletească a invidiei.

Acesta e motivul pentru care Domnul, deși păstrează în v. al 35-lea cuvântul ehtrus/ vrăjmași [GNT], pune lângă el pe agapate/ iubiți. Un paradox aparent…

Însă tocmai pentru că pot fi iubiți vrăjmașii, de aceea și Domnul a arătat că vrăjmaș nu are consistență reală, pentru că oricând poate redeveni prietenul nostru cel care ni se împotrivește.

Mulți cred că iubirea e lucru greu și, la fel, și iertarea.

Însă iubirea și iertarea sunt ca respirația. Sunt foarte ușoare.

Cel mai greu e să urăști. Să te lupți, continuu, cu Dumnezeu și cu oamenii.

A iubi e ușor, a te smeri e ușor, a ierta e ușor, a te ruga e ușor…

Mai greu e să ții în tine, la nesfârșit, ura, răzbunarea, invidia, insolența, nesimțirea…și să cauți clipa, ceasul, ocazia, ca să o împroști ca pe o cerneală a sepiei.

Acesta e motivul pentru care oamenii, care se tot apropie de Dumnezeu și se umplu de slava Lui, nu mai au timp și nici chef de ceartă, de ură, de răzbunare, pentru că înțeleg greul…bolii sufletești.

Și cunoscând cât răul face ura, cât rău face invidia, îi compătimesc pe cei care se complică și se pervertesc cu răutatea…și, mai ales, îi compătimesc pe demoni, care sunt ființe foarte triste, foarte singure…în stare de cele mai mari atrocități tocmai pentru că sunt foarte neîmpliniți.

Cum să te mai cerți cu cel care se ceartă zi de zi cu Dumnezeu în inima lui și pentru care suferă tot felul de dureri?

Sau ce lucru bun poți aștepta de la demoni, care, de mii de ani lucrează zilnic răul?

De aceea, orice cădere și alunecare a noastră în păcat trebuie trăite cu mare smerenie și acuratețe, pentru că în căderile noastre observăm câtă determinare au demonii în a ne provoca la păcat.

Și cum să nu te umpli de smerenie, când îi simți pe demoni, non-stop, cum îți lucrează curse, cum nu obosesc, în pisălogeala lor, la a te invita iar și iar la aceeași cădere în păcat…pe când râvna noastră pentru bine, pentru lucruri frumoase e infimă?

Cine sunt mai ageri în râvna lor: demonii sau noi?

Pentru că râvna noastră pentru Dumnezeu, râvna noastră pentru bine ar trebui să fie de zeci de ori mai mare decât a demonilor pentru rău.

Pentru că noi ne umplem de slava lui Dumnezeu, suntem întăriți de El pentru a face binele, pe când demonii, de unii singuri, împotriva slavei lui Dumnezeu, ne provoacă la asemenea rele.

Râvna lor pentru rău îi costă mult. Multe dureri pe demoni.

Și cu toate acestea nu se dau înapoi de la a ne provoca rele. Ni le provoacă cu orice risc.

Pe când binele îl facem cu Dumnezeu. Și binele e sănătos și ne umple de sănătate.

Iar dacă suntem plini de sănătatea lui Dumnezeu, de mântuirea Lui, de iertarea Lui, dacă El ne poartă în toate spre bine, de ce, de ce totuși noi, ca niște nerecunoscători lamentabili, Îi întoarcem spatele lui Dumnezeu și facem rele și mai mari, și mai respingătoare, cu totul lipsite de minte?

Lucru din care înțelegem, că pentru a lupta cu păcatele, cu patimile și cu demonii în noi, înseamnă a lupta cu strategie, a lupta ascetic și că lupta asta trebuie învățată de la Sfinți, adică de la cei care au biruit în această luptă, în ciuda tuturor căderilor lor.

Pentru că aici, în lupta cu păcatul…se vede cine suntem.

Aici se vede rezistibilitatea noastră teologică, cât suntem de intimi cu Dumnezeu și ce fel de sensibilitate avem când ne confruntăm cu cei care, din diverse motive, ne stau împotrivă.

Așa că cine e vrăjmașul nostru, când noi alegem păcatul în locul lui Dumnezeu?

Cine e vrăjmașul nostru când n-avem un sfat de dat, o carte de împrumutat, o faptă bună de făcut?

Și cum trebuie să iubim…vrăjmășia din noi, adică impulsul egoist, care ne scoate din comuniunea cu Dumnezeu?

Cum ne împăcăm cu noi înșine, cum ne suportăm pe noi înșine, cum ne iubim pe noi înșine, dacă noi suntem cei mai mari dușmani ai noștri?

Simplu! Admițând în ființa noastră că orice gând sau sentiment sau avânt de voință, care ne scoate din relația cu Dumnezeu, care se împotrivește voii Lui…e vrăjmașul nostru.

Și că acest vrăjmaș al nostru, adică omul nostru cel vechi, trebuie răstignit/ remodelat/ curățit din iubire de Dumnezeu.

Căci pe măsură ce eu mă supun în toate lui Dumnezeu, înțeleg că toți au nevoie de iubire, că toți au nevoie de frumos, că toți au nevoie de har în viața lor.

viața fără har e un iad continuu.

Și de aceea iubind, eu pot împrumuta, pot ajuta, pot fi bun și milostiv, mă pot îngriji de binele tuturor, mă pot ruga și îi pot ierta pe toți, pentru că văd lucrurile dinspre veșnicie spre istorie, dinspre Dumnezeu spre oameni.

Așadar iubirea duhovnicească, care e o mare harismă, e un dar al lui Dumnezeu pe care îl primim în urma tuturor faptelor și intențiilor noastre bune și iubitoare față de întreaga creație.

E desăvârșirea binelui după ce am făcut și dorit tot binele.

De aceea nu trebuie să o confundăm cu iubirea pentru oameni, pentru animale, pentru plante în general…pentru că iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu e iubirea pe care El ne-o dă, cu care El ne umple, după ce ne vede pe noi înfocați după a face binele față de toți.

Fapt pentru care umanitarismul, faptele de ecologizare ale mediului, asistența socială…sunt pași spre iubirea lui Dumnezeu. Însă iubirea Lui se coboară în noi, când noi dovedim că suntem, cu adevărat, iubiri vii, dogoritoare, pentru creația preafrumoasă și preasfântă a lui Dumnezeu.

Însă, dacă nu avem iubirea Lui…trebuie să alergăm după ea!

Pentru că nu putem împlini poruncile lui Dumnezeu dacă nu alergăm după a face binele, după a înțelege oamenii, după a prețui toate eforturile lor, mici sau mari, pentru a îmbogăți omenia între noi.

Și, iubiții mei, e nevoie tot mai mult de a ne arăta grija, sensibilitatea, disponibilitatea pentru a sări în ajutor și pentru a fi în dialog cu oamenii!

Dialogul cel mai mărunt, de foarte multe ori, scapă de multă singurătate și dă multă încredere oamenilor.

Ce facem pentru cineva sau pentru mulți se vede.

Lucrurile se schimbă în bine dacă sentimentele noastre sunt reale, sunt vii, sunt familiarizante.

Căci cu toții avem nevoie să ne simțim o mare familie, umanitatea creată de Dumnezeu și să căutăm să ne înțelegem tot mai mult identitatea și alteritățile din jurul nostru.

Și când voia lui Dumnezeu e împlinită, minunile se petrec.

Și orice schimbare în bine în oameni e o mare minune.

De aceea să fim oameni ai minunii, ai schimbării continue!

Să fim oameni ai profunzimii, ai conlucrării, ai comuniunii!

Dumnezeu să ne întărească în toată așteptarea cea bună…și să nu pregetați în a ierta.

Rugăciunea, cuvântul bun și întrajutorarea sunt iertarea de care toți avem mare nevoie. Amin!