Credem că putem sesiza o interferență cu basmul și în întâlnirea lui Reporta cu un confrate, tânărul vânător care îi avertizase în privința balaurului care sălășluia în acele părți.

Acesta are un nume la fel de alegoric (și, totodată, la fel de neobișnuit): Pilda bunătății.

Onomastica întrebuințată de Aaron este așadar pur…retorică.

Aceste reuniuni ale unor voinici care se înfrățesc și se decid spre fapte mari se întâlnesc în basmele noastre.

Prin urmare, pe urmele lui Dosoftei și Budai-Deleanu (deși opera celui din urmă probabil că nu îi era cunoscută) și anunțându-i pe pașoptiști, Vasile Aaron recurge la procedeul – de largă utilizare în literatura noastră –, al autohtonizării unor teme și concepte literare.

Mixând motive romantice cu altele de veche tradiție românească, cultă și populară, autorul apelează de fapt la un procedeu în esență romantic.

 Îi poate fi imputată autorului ținuta stilistică – perfectibilă – a versurilor sale, dar considerăm că poemul a fost pe nedrept ignorat de critica noastră până acum.

El are multe să ne spună despre receptarea romantismului în literatura română, în pragul epocii pașoptiste, receptare care are, de altfel, prestigioși precursori în Dimitrie Cantemir și Budai-Delanu – a se vedea aici și aici.

Din păcate, percepția generală este că romantismul începe la noi cu Asachi în Moldova, respectiv cu Cârlova și Heliade în Țara Românească.

Și, deși Asachi, în Moldova, o ia puțin înaintea lui Cârlova și Heliade, să nu uităm însă că o activitate semnificativă în procesul de introducere a ideilor și tonalității poetice romantice o au în Țara Românească Ioan Cantacuzino[1] și Iancu Văcărescu (Primăvara amorului[2]), ultimul considerat de contemporanii săi – și pe drept – părintele poeziei române moderne (așa cum i-au și scris pe mormânt).

Costache Conachi nu a reprezentat, pentru Moldova, o personalitate promotoare a noului gust de poezie, romantică, deși, privind din perspectiva noastră, a celor de azi, el poate fi considerat „părintele găsit al poeziei românești”, așa cum îl identifică Mihai Zamfir, „cel dintâi veritabil poet al nostru de epocă modernă”[3].

Privind în urmă, noi putem să citim astfel poezia lui Conachi – din perspectiva unei istorii stilistice a poeziei noastre –, însă contemporanilor săi Conachi nu le-a fost de ajutor pentru a le indica calea spre poezia viitoare/ modernă.

Revenind la Vasile Aaron, poemul său împărtășește soarta ingrată a multor producții de seamă românești, rămânând multă vreme în manuscris.

Însă el este un exemplu elocvent (și, totodată, activitatea literară a lui Aaron și Ioan Barac, per ansamblu), reprezentativ mai ales pentru Transilvania, al metamorfozelor care se produceau în societatea românească, în rândul cărturarilor, al felului în care era receptată atmosfera romantică și tradusă în poezie românească.

Întorcându-ne deci la poem, tânărul numit Pilda bunătății se miră de…numele celuilalt: Reporta din vis.

Un artificiu cam fad…

Eroii își continuă împreună drumul intenționat spre munte, bucurându-se de întâlnire. Făcând un popas (Aerul fiind proaspet, lin și bun,/ Odihnim la umbră deasă de alun), lucrătorii la câmp, care strângeau fânul în clăi, le dau de știre că s-au înmulțit lupii, care pradă turmele păstorilor.

Desigur, se ivește astfel prilejul așteptat de cei doi vânători, pentru a se face de folos.

Segmente întregi din această relatare reprezintă o…proză realistă în versuri. Deranjează și numărul  mare de regionalisme și registrul cam popular/ vulgar al exprimării – probabil intenționat –, prea puțin stilizat.

Sigur, putem discuta despre posibila verosimilitate pe care și-ar fi putut-o propune autorul sau despre recuperarea palierului popular al limbii și chiar al traiectului narativ.

Așa încât opțiunile sale ne apar amendabile sau nu, în funcție de perspectiva din care sunt înțelese.

De asemenea, se poate bănui, din partea autorului, intenția de a împărtăși, de a lăsa urmașilor nu numai o poezie epică, ci și informații bogate de altă natură: sociologică, geografică, cinegetică etc.

Astfel, ceea urmează, consemnând călătoria și episoadele de vântoare, conțin multe asemenea amănunte, care ies din sfera interesului pur literar sau care ar fi apreciate într-un roman realist sau zolist.

Combinația aceasta insolită de practici literare pare greu de omologat.

Însă – cu mai mult talent poetic, e adevărat – la fel de insolită și de greu definibilă este și Țiganiada.

Câte o insulă de poezie însă tot se mai arată în această avalanșă epică:

Grăind noi pe cale de toate cu dor,
Să ivi brădetul verde ca un nor,
Să ivi departe verde-ntunecat,
Ca un nor spre ploaie groaznică plecat.

Reporta își regăsește alaiul cu care plecase la vânătoare, de care se rătăcise – ceea ce îi prilejuise întâlnirea cu bătrânul înțelept, pelerinajul la morminte și celelalte aventuri –, dar lasă explicațiile pentru o viitoare consemnare în scris, literară:

După ce prin peșteri de munți vom pătrunde,
Prin culmile lor, prin văli, prin brădețe,
Și vom răsturna coarnele sumețe
A iuților cerbi și vom prinde câte
Căprioare sunt prin iale vârâte
Și vom goni toți urșii verșinați
Și câți lupi să află pe ici veninați,

Întorcând casă toate le voi scrie,
Oricâte pății lumea să le știe,
Chipul rătăcirei și a mea umblare,
Ca cei viitori, cetind cu mirare,
Cât de puțintel încă să gândească
De cele ce poate soarta omenească.

E dezvăluită de fapt intenția autorului (finalitatea morală a poemului) prin intermediul… naratorului-personaj (a personajului reflector).

Intrăm pe un făgaș critic mai neobișnuit decât cărările întortocheate prin munți ale vânătorilor în căutare de cerbi și lupi.

Ni se pare, de altfel, că vânătoarea și vânatul nu au aceeași valență parabolică, ca și povestirile anterioare, au valoare de pildă.


[3] Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, op. cit., p. 29 ș. u.

Did you like this? Share it: