Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [11]

Vânarea ursului, după ce este relatată cu exces de amănunte, se transformă într-o…fabulă, în poveste cu tâlc:

Să împlini zisa celuia ce zice
Că de multe ori cel ce cearcă price,
Pere, în nevoe căzut, ticălosul,
Câștigând pe drept plata și folosul.

Cu care tu ai măsurat,
Cu aceia ție încă ți s-au dat.
Ursul, ucigând cumplit dobitocul,
Își găsi și el plata și norocul.

Dacă n-ar fi vorba (totuși) de poezie, am putea face o paralelă cu proza lui Slavici.

Urmează alte câteva aventuri cinegetice, în același stil narate și cam lungi, încât pot lăsa la un moment dat impresia că autorul a renunțat la proiectul său inițial.

În mijlocul evenimentelor în derulare, însă, se întâmplă ceva neașteptat: Reporta se trezește din nou singur cu bătrânul, într-un loc neștiut și fără compania tovarășilor de vânătoare:

A doaua zi, foarte des [dis] de dimineață,
Mă trezesc, ca unul din morți înviat,
De câte avui toate despoiat.

Mă aflu-ntr-un câmp frumos, neștiut,
Neumblat și mie nemaicunoscut.
Singurele bătrânul durmind lângă mine…

Bătrânul îl liniștește:

Dumnezeu de toți, fătul meu, grigește.
Cel Atotputernic și milos Părinte
Ne va agiuta, de ici înainte,
De vom isprăvi cursul pentru care
E orânduită această umblare /…/

Lacu și câmpia, de nu-ți sunt știute,
Mie amândouă îmi sunt cunoscute. /…/
Această câmpie se cheamă Ispită
Și spre-nvățătură e orânduită.
Lesne să înșală cel ce nu grigește
Și povățuirea Firei părăsește.

Oamenii cei tineri și necopți la minte
Lesne să înșală ori de ce cuvinte,
Precum mai de-aproape mâne vei cunoaște
Și minte cu pildă vie îți vei paște.

Gătește-te bine și cearcă temeiul,
Stăi pe lângă dânsul mai vângios ca cleiul,
Fără fundament nimic să nu crezi,
Ca nu fără veste în laț să te vezi.

Câmpia care se numește Ispită are aceeași semnificație cu valea plângerii[1].

Eroul nostru pare că merge pe aceeași traiectorie pe care a urmat-o fiul de împărat din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte[2].

Doar că Reporta are un însoțitor care îl ghidează permanent și îi poartă de grijă și nu îl lasă să moară de jale.

Valea plângerii sau valea ispitirii este pământul sau existența pământească omului, a omului căzut din înălțimea Raiului în această vale în care trebuie să mediteze la condiția sa plin de penitență.

Aceasta ne atrage atenția că ne apropiem, în poem, de ilustrarea unui alt topos străvechi, de largă circulație și în literatura noastră medievală.

Se ivesc interogațiile filosofice: tânărul este nedumerit de inegalitatea care există între oameni, care este motiv pentru fericirea unora și suferința altora.

Urmând din nou expresivitatea psalmilor versificați ai lui Dosoftei, Aaron pune pe seama bătrânului învățătura despre sfatul /…/ Și înțălepciunea cea cu tot adâncă/ A Celui ce ceriul făcu și pământul/ Și oricâte sunt numai cu cuvântul.

La Dosoftei:  A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2).

Sau: Ceriurile și pământul/ Tu le-ai făcut cu cuvântul (Ps. 88, 43).

Și versurile care urmează, în poemul lui Aaron, s-ar putea să-i fi fost sugerate tot de Dosoftei:

Cetăți și crăimi, pănă să-nvoiesc,
Neclătite stau și să fericesc
Iar de încep a să-mpărechia,
Să cadă încet, încet a cădea,

Și de ne-nvoirea oarecum nu curmă,
Crăimi și cetăți cad gios mai pe urmă.

(Reporta din vis)

*

Cine face zidi de pace,
Turnuri de frățâie,
Duce viață fără grață
’Ntr-a sa bogățâie.

Că-i mai bună, depreună,
Viața cea frățască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.

(Dosoftei, versuri adăugate la Ps. 132)

Discursul bătrânului, mai departe, se concentrează spre apologia unității  între oameni: Lipsa au făcut și cetăți și sate,/ Din ea să făcură crăimile toate. /…/ Lipsa, drept aceia, de la început/ Orice însoțire dreaptă au făcut./ De icea să naște iubirea cea mare/ Carea un tovarăș cătră altul are./ Omul cel cu minte pe alt om iubește,/ Pentru că, iubindu-l, lui își folosește.