Lună: octombrie 2013

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a.

***

Venirea ca un fur și durerile facerii[1]. Autorul vorbește despre „calitatea așteptării”[2] cât și despre „răbdarea de a asedia”[3].

Despre nerușinare în p. 167-168. Iar ceea ce îți permiți cu un prieten, subliniază Andrei Pleșu, nu îți permiți cu un străin[4].

Și autorul înțelege corect faptul, că în anumite contexte, nesimțirea este „o anumită versiune a curajului”[5]. Dar nu numai a curajului ci și a dragostei și a respectului pentru cineva.

Pentru că trebuie să facem, uneori, și lucruri în forță, lucruri care nu se fac și nu ar trebui făcute…dacă oamenii și situațiile ar fi normale.

Într-o lume normală, plină de cuviință și de iubire, nimeni nu ar muri de foame, nimeni nu ar fi minimalizat, nimeni nu ar fi exclus…sau nimeni nu ar fi lăsat în rătăcirea lui. A deranja în folosul omului, a-l deranja pe om cu o nesimțire plină de iubire și de grijă pentru el, înseamnă a fi nesimțit în bine cu el.

Cea mai mare nesimțire e însă să pari „sfânt”, să pari „omenos”, să pari „implicat”, dar să nu faci nimic concret pentru oameni. Să-i lași să moară și trupește și duhovnicește…în timp ce ai o nesimțită părere despre cât de „sfânt” ești.

„Solicitarea promptă”[6]. Suntem în situația cerșetorului[7]. Trebuie să revendicăm continuu, dacă știm că avem dreptate[8]. Și îndrăzneala și perseverența sunt rentabile[9].

În p. 178, autorul pledează pentru participare, dezbatere și îmbogățire interioară în discuția despre talanți. Iar răsplătirea din partea Domnului vizează „creativitatea și curajul [nostru] de a risca”[10].

Pleșu are dreptate când spune că dogmele Bisericii trebuie receptate cu trezvie și digerate[11], încât ele „să te locuiască în chip fertil, să te transforme, să se resoarbă în chimia unică a persoanei tale”[12].

Numai că, pentru un astfel de demers, nu trebuie să fii un începător în înțelegerea dogmelor ci un foarte profund om duhovnicesc și un imens teolog, adică un experimentator al lor. Simpla lor cunoaștere nu îți dă și puterea de a le comenta.

Între riscul „rentabil” și imobilismul „letal”[13]. Iar în p. 181, autorul Îl califică pe Domnul drept „un maestru al riscului”.

Despre interpretare și riscurile ei[14]. Invitația „obstinată” la Nunta Împărăției[15].

Însă, deși în filosofia de viață a domnului Pleșu, care e una exclusivistă pe motive fals-elitare, marginalii de toate felurile rămân marginali, în parabola Domnului e nevoit să constate că marginalii, „nebăgații în seamă” de cei de la centru dar și „scursurile” societății, „au acces la „centru”, dacă nu sunt chiar împinși spre centru”[16].

Autorul remarcă „meschinăria…flagrantă” a scuzelor[17]. Însă discursurile celor care își cer scuze nu sunt „ridicole”[18] ci reprezintă modul lor de-a fi. Viața lor, cu totul, e ridicolă și nu numai pretextele!

Amânarea este, adesea, un refuz[19]. Iar în  comentariul asupra fricii de Domnul, autorul o prezintă ca pe o realitate complexă, care nu are de-a face cu „psihologia de penitenciar”[20].

Însă, în pagina următoare, autorul ne dovedește că nu înțelege ce înseamnă frica dumnezeiască, pentru că spune neadevărul, cum că expresia frică și cutremur „ține de ambianța vetero-testamentară”[21]. Adică: doar de trecut.

Numai că revelarea lui Dumnezeu, în orice secol, cuprinde frică și cutremur, pe lângă bucurie și entuziasm dumnezeiesc, pentru că și în veșnicie, Puterile cerești, Îl receptează astfel pe Dumnezeul treimic. Măreția copleșitoare a lui Dumnezeu produce un cumul paradoxal de trăiri în revelarea Sa față de creație. Pentru că revelarea Lui umple de sfințenie întreaga ființă umană și o scoate spre comuniune.

Mă bucur că autorul înțelege, că teologia Scripturii nu e „o teologie a fricii”[22] ci că mesajul Domnului e „dătător de curaj și de calm lăuntric”[23].

E adevărat și faptul că mesajul Domnului „nu exclude pe nimeni”[24]. El e „mereu proaspăt, imprevizibil, „scandalos””[25]. Și de aceea, în predica Sa, „asistăm…la cea mai radicală destructurare a „ideologicului” din zorii culturii și civilizației europene”[26].

Pornind de la această constatare profundă, autorul afirmă că teologii și oamenii Bisericii au alunecat „în eticism acru și în predică militantă”[27]. Adică spre o ideologizare a revelației dumnezeiești, ideologizare ce „duce la fundamentalism, adică la angajarea ei în dispute de putere, la transformarea adevărului viu într-un sentențios program politic”[28].

Interesantă e și următoarea remarcă a lui Andrei Pleșu: „obstacolul inconturnabil de care se izbește efortul ecumenic nu este suma deosebirilor doctrinare dintre confesiuni și religii, ci tendința tuturora de a se comporta ideologic”[29]. Numai că eu o etichetez drept o afirmație extremistă. Pentru că, în concluzie, autorul ne spune că nu există decât ideologii teologice și nicio credință autentică.

Din punctul meu de vedere, teologia și experiența ortodoxă nu pot fi niciodată ideologice, pentru că ele cuprind întreaga raportare a Bisericii la Dumnezeu, la oameni și la totalitatea existenței. Teologiile eterodoxe suferă de unilateralitate pentru că sunt ideologice. Nu mai vorbesc de experiențele ideologizate ale diverselor culte și religii.

Dacă nu ținem cont de cine e Ortodoxia în comparație cu restul teologiilor eterodoxe, nu vom avea niciodată o poziție teologică fundamentală în discuțiile interreligioase ci numai „adevăruri paralele”.

Mai pe scurt: discuțiile interreligioase sau „efortul ecumenic” nu trenează din cauză că toate teologiile sunt „ideologice” ci că Ortodoxia stă la masa discuțiilor cu tot felul de teologii ideologice și toți ceilalți vor să-i astupe glasul unic cu afirmațiile lor ideologice.

Pentru că ideologia apare acolo unde se manufacturiază o problematică teologică pe baza revelației și nu acolo unde revelația e retrăită continuu ca modul nostru de a fi.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a.

***

Autorul conștientizează faptul că „a fi „între oameni” și a fi, totodată, „cu Dumnezeu” nu e o îndeletnicire la îndemâna oricui”[1]. E o greutate imensă existențială, care presupune un mare efort, o mare pierdere de energie și de timp. Tocmai de aceea, cei care vor să trăiască „non-palpitant” nu se înhamă la o astfel de viață, la viața duhovnicească, pentru că e grea…și deloc ușoară.

Însă autorul nu citește corect parabola așteptării Mirelui, atunci când afirmă că „textele nu încurajează, totuși, vreo formă de „excepționalism”. Ceea ce ni se cere nu este să avem „geniul” așteptării ci, dimpotrivă, umilitatea ei”[2].

Numai că omul așteaptă pe Mirele Bisericii…după cum este el, după cum se construiește zilnic. Eminescu așteaptă ca Eminescu și Bănel Nicoliță ca…el însuși. Chiar dacă ai dori să aștepți „cu genialitate” sau „cu sfințenie”, fără să le ai ca posesiuni intime, nu ți-ar folosi la nimic.

De aceea așteptarea Mirelui e pe măsura conștientizării, a stării tale zilnice.

Poți să Îl aștepți pe Mire cu o indiferență marcantă, cu o frică imensă, terorizat de răspunsul Lui, după cum Îl poți aștepta plictisindu-te, imaginându-te altul, imaginându-te cu mai mult păr în cap și bani în cont…sau certându-te cu El, încercând să Îl minimalizezi prin tot ceea ce faci.

Toată creația Îl așteaptă pe Mirele Bisericii!

Chiar și cei care Îl neagă, chiar și cei care nu au timp de El…Îl așteaptă. Și nu Îl așteaptă „după cum și-ar dori” sau „după cum ar fi ideal” ci „după cum poate fiecare”.

Iarăși e o eroare să credem, că dacă Domnul a folosit în parabolele Sale pe sclavi, fetele din escorta nuntașilor și portari[3], doar ei reprezintă postura trecerii, a trecătorului. Domnul putea să aleagă orice alt statut social și să scoată, din el, trăsătura de care avea nevoie pentru a ne transmite o înțelegere profundă a vieții duhovnicești.

Adică nu trebuie să Îl reducem pe Dumnezeu doar la formele parabolice pe care El le-a folosit, pentru că Dumnezeu ne inspiră, pas cu pas, la tot felul de astfel de imagini, care să indice înțelegeri duhovnicești.

Și vedem asta din scrisul și din vorbirea Sfinților, cum ei sunt luminați de Dumnezeu să formuleze diverse parabole, diverse ilustrări, prin care ne introduc în interiorul experiențelor mistice.

Domnul Andrei Pleșu are dreptate atunci când spune, că titulatura de rob al lui Dumnezeu nu înseamnă „o condamnare la servilitate”[4]. Pentru că robia lui Dumnezeu e autentica noastră libertate.

Robul privește în sus[5] iar așteptarea Lui este „facultatea de a te mișca privind în sus, spre o altă lume decât lumea din care faci parte”[6].

Însă „intervalul „absenței Stăpânului””[7] nu înseamnă absența Lui ci prezența Lui de interioritate. Dacă Hristos ar fi absentat o clipă din Biserica Lui și din lume întreaga existență s-ar fi transformat în…inexistență. Pentru că tocmai prezența Lui de adâncime, fundamentală și fondatoare, proniatoare și atotsusținătoare reprezintă viața și existența creației.

E adevărat: ierarhia Bisericii nu „stăpânește” lumea ci o slujește[8]! Noi n-avem pe pământ „rolul Său”[9], nu Îl înlocuim pe El, ci avem o activitate „subalternă”[10] Lui.

De aceea, membrul ierarhiei bisericești, pentru „comportamentul de vătaf brutal, ademenit de plăcerile șefiei, […] plătește cu viața și cu sufletul”[11].

În p. 154, fără doar și poate, Andrei Pleșu se referă la media recentă a Patriarhiei Române. Care e formată din „publicații religioase sau posturi de televiziune „de profil”, [ce] adoptă tonul și limbajul discursului omagial”[12]. Se referă, desigur, la discursul omagial comunist…

Iar „o sumedenie de parohi și teologi vorbesc despre „Biserica noastră”, cum vorbeau activiștii de pe vremuri despre partid sau cum vorbesc gaițele patriotice despre țărișoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen”[13].

Activiștii vorbeau despre partid ca despre secta lor. Printre „gaițele patriotice”, în primul rând, cred că îl vizează pe Corneliu Vadim Tudor, care își asumă patriotismul ca pe deviză de partid.

Însă, dacă „parohi și teologi” vorbesc despre Biserică la modul exclusivist, și eu cunosc, aud, văd…cu durere, intelectuali români care vorbesc despre „știință”, „cultură” sau „gândire” în termeni sectari. Adică având impresia că ceea ce fac ei „nu poate fi înțeles” de către alții.

Și dintr-o autosuficiență greu de înțeles, care e tot de sorginte comunistă la noi, ca și discuțiile fals-omagiatoare, „intelectualii” la care eu mă refer acum, preferă non-dialogul onest cu publicul, cu publicul larg, o închidere în sine păguboasă, pe care o tratez…ca pe o toană amuzantă.

Însă problema de fond e aceasta: dacă teologii și non-teologii pot și vor să aibă dialoguri profunde? Dacă ar dori…s-ar nărui multe dintre preconcepțiile ambelor tabere.

A fi pregătit, da, înseamnă a avea „o constantă „prezență de spirit””[14].

Însă, din p. 159, îmi dau seama că autorul nu știe ce înseamnă „apofatic” pentru experiența ortodoxă. Pentru că Pleșu afirmă: „apofatismul e tocmai adaptarea minții la misterul Ființei Supreme, la indicibilul ei noptatic”.

Adevărul e tocmai invers: apofatismul experienței mistice ortodoxe înseamnă bulversarea/ copleșirea/ inundarea minții și a întregii ființe umane de slava lui Dumnezeu, din care experimentatorul vederii dumnezeiești înțelege foarte puțin din ceea ce vede. Tocmai de aceea vederea lui dumnezeiască/ extatică e apofatică: pentru că presupune o cunoaștere la nesfârșit a ceea ce a trăit, cândva, într-o vedere extatică.

Cunoașterea lui Dumnezeu e apofatică pentru că nu are limite terestre. Aici și în veșnicie Îl vom cunoaște din ce în ce mai mult pe Dumnezeu, pentru că descoperirile de Sine ale lui Dumnezeu nu sunt finite ci infinite și veșnice.

Întreaga experiență și teologie ortodoxă e apofatică și mistică pentru că presupune experimentări extatice, personale, directe și detalieri nesfârșite ale experienței.

Din spusa autorului rezultă că noi avem o minte așa de „puternică” și de „capabilă”, încât ne adaptăm la realitatea lui Dumnezeu după cum băgăm ștecherul în priză. Numai că asta crede cineva foarte orgolios, cineva foarte încrezător în „capacitățile” minții „autonome”, pentru care cunoașterea e reducerea la propriile deducții.

Întâlnirea reală și nu imaginară cu Dumnezeu, adică întâlnirea extatică, e bulversantă.

De la prima experiență de acest fel, înțelegeți nu numai că nu vei putea înțelege vreodată pe Dumnezeu fără rest ci, chiar și ceea ce vezi, din mila Lui, rămâne o taină pentru tine, dacă El nu te luminează asupra ei. Motiv pentru care citim revelațiile Sfinților și nu înțelegem nimic din ele. Sau le înțelegem fantezist.

Adică lucrurile văzute extatic sunt de o asemenea înălțime experimentală și depășesc atât de mult liniaritatea minții noastre încât nu avem nicio analogie, pentru o astfel de experiență, în viața noastră.

Fapt pentru care experiența mistică e dumnezeiască, e revelarea slavei Lui în noi și nu un efort al nostru de cunoaștere, implicit un rezultat mulțumitor de cunoaștere.