Istorie 4. 31

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a.

***

28. Mihail Kogălniceanu: ziua de naștere, ziua de Botez, ziua morții

Din condica tatălui său, a vornicului Ilie Kogălniceanu, aflăm ziua de naștere a lui Mihail Kogălniceanu: „în zilele preaînălțatului domn Scarlat Callimac la anul 1817, sept. 6, gioie demeneață în zori de ziuă în ceasurile de noapte la nouă ceasuri”[1]. Adică într-o zi de joi, la 9 dimineața, pe 6 septembrie 1817.

Din aceeași însemnare a tatălui, aflăm că Mihail a fost botezat de „domnița Mărăoara Callimac”[2].

Pe 10 august 1834, ÎPS Veniamin Costachi adeverește faptul că Mihail Kogălniceanu este „fiul legitim al domnului agă [colonel n.n.] Ilie Kogălniceanu și al soției sale, Catinca, fiica medelnicerului [boierul care îl servea la masă pe domnul țării n.n.] Apostol de Stavillă”[3], că s-a născut „la 6 septembrie 1817”[4] și că a fost „botezat în religia ortodoxă la 14 ale aceleiași luni, în Biserica Sf. Gheorghe din Iași, de către economul Antonie și că nașa sa a fost răposata principesă Maria Callimachi”[5]. În concluzie: a fost botezat ortodox pe 14 septembrie 1817, la Iași.

Din registrul celor decedați, pe anul 1891, al primăriei Iași, la nr. 616 se găsește „actul de moarte”[6] al lui Mihail Kogălniceanu.

Actul de deces e întocmit pe 3 iulie 1891, la ora trei după amiază[7]. Avea 74 de ani când a murit, „de religie ortodoxă, proprietar, căsătorit cu d-na Ecaterina Cogălniceanu”[8].

După care aflăm ziua morții: 20 iunie 1891, ora 10 dimineața, „în casa din strada Oudinot din orașul Paris”. Și a fost adus în Iași pe 1 iulie 1891, ora 17[9].

*

29. Dezideratele lui Nicolae Bălcescu

Bălcescu considera că ne lipsește „o istorie adevărat națională”[10]. Însă el nu se credea în stare de un asemenea demers[11]. Dar cel care ar face acest lucru, considera Bălcescu, „ar face cea mai mare slujbă patriei noastre”[12], pentru că astfel ea „își va lua…rangul ce i se cuvine între popoarele Europei”[13].

Autorul începea un alt articol cu următoarele propoziții: „Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul. O nație fără istorie este un popol [popor] încă barbar, și vai de acel popol care și-a pierdut religia suvenirilor [amintirilor]”[14].

În Cuvânt preliminariu despre izvoarele Istoriei Românilor, Bălcescu spune că „românii au trebuință astăzi să se întemeieze în patriotism și în curaj și să câștige statornicie în caracter”[ul] lor[15].

În același articol, puțin mai încolo, autorul vorbește despre faptul că poporul român a fost privegheat de „o mână providențială”[16], de mâna lui Dumnezeu. Și dacă am conștientiza acest lucru și anume purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu poporul nostru, acest lucru „ne va duce să credem, că o nație, care în mijlocul atâtor nevoi și-a păstrat naționalitatea ei în curgere de 18 veacuri, [aceea] nu mai poate peri [pieri]. Această convicție [convingere], apoi, ne va face să avem mai multă încredere în viitor și să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică și soțială [socială], care să ne facă vrednici [de] a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a națiilor [națiunilor] europene”[17].

Bălcescu pleda pentru o istorie diacronică. Una care „să ne arate poporul român cu instituțiile, ideile, simtimentele [sentimentele] și obiceiurile lui în deosebite [diferite] veacuri”[18].

Autorul consideră că poeții au fost „cei dintâi istorici” ai lumii[19]. Iar referindu-se la români, autorul spune că ei „nu pot peri [pieri]”[20].

Fiindcă românii „sunt cea mai veche nație în Europa, care și-a păstrat neclintit naționalitatea ei și o esistență [existență] politică. O mână providențială a preveghiat [priveghiat] asupră-i și a scăpat-o din toate primejdiile.

Acea providență, care ne-a păstrat, fără îndoială pentru un scop, pentru un viitor oarecare [anume], va urma a ne protecta [proteja], căci ea a hotărât tutulor [tuturor] națiilor o misie [misiune] a împlini [de împlinit] pe pământ. Dar ea ne va protecta [proteja] numai cu condiția ca și noi să facem tot ce atârnă [tot ce ține] de noi, ca și noi să împlinim misia [misiunea] noastră”[21].

Evenimentele viitorului, credea autorul, „trebuiesc pregătite din vreme”[22]. Căci „noi înșine și societatea noastră trebuie să fim pregătiți, alminterea nu ne-am putea folosi de dânsele”[23]. Trebuie să fim pregătiți interior pentru evenimentele viitorului. Dar, mai ales, să le determinăm să se reliefeze și, în același timp, să fim în stare de a ne raporta la noile schimbări pe care viitorul le produce.

Referindu-se la modul cum se prezintă societatea, Bălcescu spunea că o societate rea înseamnă, de fapt, o cârmuire/ o conducere statală rea[24].

Pleda pentru „unitatea națională a românilor”[25]. „Unitate mai întâi în idei și în simtimente [sentimente], care să aducă apoi, cu vremea, unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, […] din transilvăneni, din bănățeni […] un [singur] trup politic, o nație românească, un stat de șapte milioane de români.

La crearea acestei naționalități, la o reformă socială a românilor, bazată pe sfintele principuri [principii] ale dreptății și ale egalității, trebuie să țintească toate silințile [silințele] noastre.

Românismul dar e steagul nostru, subt [sub] dânsul trebuie să chiemăm [chemăm] pe toți românii”[26].

Iar modelele de urmat în materie de pregătire a naționalității erau, pentru Bălcescu, slavii, nemții, grecii[27].

Revoluția de la 1848 era considerată de Nicolae Bălcescu o expresie a celor „18 veacuri de trude, suferințe și lucrare a poporului român asupra lui însuși”[28]. Și, totodată, o acțiune de „democratizare a statului prin egalitatea drepturilor”[29].

Bălcescu își dorea ca nația română să fie „o nație una, puternică și liberă prin dreptul și datoria noastră, pentru binele nostru și al celorlalte nații”[30].

Dar pentru ca să unificăm nația română, avem nevoie de „solidaritatea tutulor [tuturor] românilor”[31], „unire la care [românii] sunt meniți prin naționalitate, prin aceeași limbă, religie, obiceiuri, simtimente, prin poziția geografică, prin trecutul lor și, în sfârșit, prin nevoia d-a se păstra și d-a se mântui”[32].

Autorul considera „naționalitatea…sufletul unui popor”[33]. Iar „unitatea națională”[34], subliniază el, a fost „visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji”[35].

De aceea „panromânismul…trebuie să fie astăzi ținta noastră comună de activitate. Printr-însul se completă [completează] sinteza noastră revoluționară”[36] de la 1848.

Pentru că revoluția de la 1848 a dorit ca românul să fie liber și proprietar[37]. Însă „revoluția viitoare”, considera Bălcescu în mod corect, lucru care s-a împlinit la 1918, „va cere unitatea și libertatea națională”[38].

Iar întregirea nației române o considera „sfânta și marea faptă ce Dumnezeu ne-a încredințat”[39].