Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a.

***

28. Mihail Kogălniceanu: ziua de naștere, ziua de Botez, ziua morții

Din condica tatălui său, a vornicului Ilie Kogălniceanu, aflăm ziua de naștere a lui Mihail Kogălniceanu: „în zilele preaînălțatului domn Scarlat Callimac la anul 1817, sept. 6, gioie demeneață în zori de ziuă în ceasurile de noapte la nouă ceasuri”[1]. Adică într-o zi de joi, la 9 dimineața, pe 6 septembrie 1817.

Din aceeași însemnare a tatălui, aflăm că Mihail a fost botezat de „domnița Mărăoara Callimac”[2].

Pe 10 august 1834, ÎPS Veniamin Costachi adeverește faptul că Mihail Kogălniceanu este „fiul legitim al domnului agă [colonel n.n.] Ilie Kogălniceanu și al soției sale, Catinca, fiica medelnicerului [boierul care îl servea la masă pe domnul țării n.n.] Apostol de Stavillă”[3], că s-a născut „la 6 septembrie 1817”[4] și că a fost „botezat în religia ortodoxă la 14 ale aceleiași luni, în Biserica Sf. Gheorghe din Iași, de către economul Antonie și că nașa sa a fost răposata principesă Maria Callimachi”[5]. În concluzie: a fost botezat ortodox pe 14 septembrie 1817, la Iași.

Din registrul celor decedați, pe anul 1891, al primăriei Iași, la nr. 616 se găsește „actul de moarte”[6] al lui Mihail Kogălniceanu.

Actul de deces e întocmit pe 3 iulie 1891, la ora trei după amiază[7]. Avea 74 de ani când a murit, „de religie ortodoxă, proprietar, căsătorit cu d-na Ecaterina Cogălniceanu”[8].

După care aflăm ziua morții: 20 iunie 1891, ora 10 dimineața, „în casa din strada Oudinot din orașul Paris”. Și a fost adus în Iași pe 1 iulie 1891, ora 17[9].

*

29. Dezideratele lui Nicolae Bălcescu

Bălcescu considera că ne lipsește „o istorie adevărat națională”[10]. Însă el nu se credea în stare de un asemenea demers[11]. Dar cel care ar face acest lucru, considera Bălcescu, „ar face cea mai mare slujbă patriei noastre”[12], pentru că astfel ea „își va lua…rangul ce i se cuvine între popoarele Europei”[13].

Autorul începea un alt articol cu următoarele propoziții: „Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul. O nație fără istorie este un popol [popor] încă barbar, și vai de acel popol care și-a pierdut religia suvenirilor [amintirilor]”[14].

În Cuvânt preliminariu despre izvoarele Istoriei Românilor, Bălcescu spune că „românii au trebuință astăzi să se întemeieze în patriotism și în curaj și să câștige statornicie în caracter”[ul] lor[15].

În același articol, puțin mai încolo, autorul vorbește despre faptul că poporul român a fost privegheat de „o mână providențială”[16], de mâna lui Dumnezeu. Și dacă am conștientiza acest lucru și anume purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu poporul nostru, acest lucru „ne va duce să credem, că o nație, care în mijlocul atâtor nevoi și-a păstrat naționalitatea ei în curgere de 18 veacuri, [aceea] nu mai poate peri [pieri]. Această convicție [convingere], apoi, ne va face să avem mai multă încredere în viitor și să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică și soțială [socială], care să ne facă vrednici [de] a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a națiilor [națiunilor] europene”[17].

Bălcescu pleda pentru o istorie diacronică. Una care „să ne arate poporul român cu instituțiile, ideile, simtimentele [sentimentele] și obiceiurile lui în deosebite [diferite] veacuri”[18].

Autorul consideră că poeții au fost „cei dintâi istorici” ai lumii[19]. Iar referindu-se la români, autorul spune că ei „nu pot peri [pieri]”[20].

Fiindcă românii „sunt cea mai veche nație în Europa, care și-a păstrat neclintit naționalitatea ei și o esistență [existență] politică. O mână providențială a preveghiat [priveghiat] asupră-i și a scăpat-o din toate primejdiile.

Acea providență, care ne-a păstrat, fără îndoială pentru un scop, pentru un viitor oarecare [anume], va urma a ne protecta [proteja], căci ea a hotărât tutulor [tuturor] națiilor o misie [misiune] a împlini [de împlinit] pe pământ. Dar ea ne va protecta [proteja] numai cu condiția ca și noi să facem tot ce atârnă [tot ce ține] de noi, ca și noi să împlinim misia [misiunea] noastră”[21].

Evenimentele viitorului, credea autorul, „trebuiesc pregătite din vreme”[22]. Căci „noi înșine și societatea noastră trebuie să fim pregătiți, alminterea nu ne-am putea folosi de dânsele”[23]. Trebuie să fim pregătiți interior pentru evenimentele viitorului. Dar, mai ales, să le determinăm să se reliefeze și, în același timp, să fim în stare de a ne raporta la noile schimbări pe care viitorul le produce.

Referindu-se la modul cum se prezintă societatea, Bălcescu spunea că o societate rea înseamnă, de fapt, o cârmuire/ o conducere statală rea[24].

Pleda pentru „unitatea națională a românilor”[25]. „Unitate mai întâi în idei și în simtimente [sentimente], care să aducă apoi, cu vremea, unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, […] din transilvăneni, din bănățeni […] un [singur] trup politic, o nație românească, un stat de șapte milioane de români.

La crearea acestei naționalități, la o reformă socială a românilor, bazată pe sfintele principuri [principii] ale dreptății și ale egalității, trebuie să țintească toate silințile [silințele] noastre.

Românismul dar e steagul nostru, subt [sub] dânsul trebuie să chiemăm [chemăm] pe toți românii”[26].

Iar modelele de urmat în materie de pregătire a naționalității erau, pentru Bălcescu, slavii, nemții, grecii[27].

Revoluția de la 1848 era considerată de Nicolae Bălcescu o expresie a celor „18 veacuri de trude, suferințe și lucrare a poporului român asupra lui însuși”[28]. Și, totodată, o acțiune de „democratizare a statului prin egalitatea drepturilor[29].

Bălcescu își dorea ca nația română să fie „o nație una, puternică și liberă prin dreptul și datoria noastră, pentru binele nostru și al celorlalte nații”[30].

Dar pentru ca să unificăm nația română, avem nevoie de „solidaritatea tutulor [tuturor] românilor”[31], „unire la care [românii] sunt meniți prin naționalitate, prin aceeași limbă, religie, obiceiuri, simtimente, prin poziția geografică, prin trecutul lor și, în sfârșit, prin nevoia d-a se păstra și d-a se mântui[32].

Autorul considera „naționalitatea…sufletul unui popor”[33]. Iar „unitatea națională”[34], subliniază el, a fost „visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji”[35].

De aceea „panromânismul…trebuie să fie astăzi ținta noastră comună de activitate. Printr-însul se completă [completează] sinteza noastră revoluționară”[36] de la 1848.

Pentru că revoluția de la 1848 a dorit ca românul să fie liber și proprietar[37]. Însă „revoluția viitoare”, considera Bălcescu în mod corect, lucru care s-a împlinit la 1918, „va cere unitatea și libertatea națională[38].

Iar întregirea nației române o considera „sfânta și marea faptă ce Dumnezeu ne-a încredințat[39].


[1] M.[ihail] Kogălniceanu, Scrisori, cu texte îngrijite, adnotate și prezentate de Augustin Z. N. Pop și Note de călătorie, cu texte îngrijite, adnotate și prezentate de Dan Simonescu, col. Studii și Documente, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 175.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 177.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 179.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] N.[icolae] Bălcescu, Scrieri alese, ed. de Andrei Rusu, cu pref. de Paul Cornea și cronologie de Horia Nestorescu-Bălcești, Ed. Minerva, București, 1973, p. 3.

[11] Idem, p. 4.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 5.

[15] Idem, p. 10.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 11.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 84.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 85.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 86.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 106.

[29] Idem, p. 111.

[30] Idem, p. 112.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 113.

[37] Idem, p. 114.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

Did you like this? Share it: