Opinii ale papei Francisc cu care sunt de acord

Eugenio Scalfari, fondatorul La Repubblica, i-a luat recent un interviu papei Francisc în limba italiană. Eu urmăresc traducerea interviului în limba engleză, făcută de Kathryn Wallace. Online, interviul a fost publicat ieri, 1 octombrie 2013. 

Care sunt opiniile papei cu care sunt de acord?

Prima dintre ele, din începutul interviului, e aceea că „the most serious of the evils that afflict the world these days are youth unemployment and the loneliness of the old. The old need care and companionship; the young need work and hope [cele mai grave dintre relele care afectează lumea în aceste zile sunt șomajul în rândul tinerilor și singurătatea bătrânilor. Cei bătrâni au nevoie de atenție și de compania cuiva, pe când cei tineri au nevoie de loc de muncă și de nădejde]”.

Cei care pot munci, tinerii, nu sunt băgați în seamă, nu sunt tratați cu seriozitate, pe când cei în vârstă, care au muncit o viață…sunt lăsați să moară fără dragoste și apreciere.

Al doilea lucru cu care sunt de acord: e nevoie să avem „a memory of the past [o memorie a trecutului]” dar și „the desire to look ahead to the future by building something” [dorința de a privi înainte, spre viitor, pentru a construi ceva anume]”.

Trebuie să știm de unde venim, cum arată trecutul nostru ca nație dar și ca umanitate, însă pentru a crea ceva pentru viitor. Simpla arhivă de date, nepersonalizată, din care nu ne scoatem propriul sens, e o pierdere de timp. Șantierul învățării e pentru a ne personaliza și nu pentru a ne transforma în baze de date ambulante.

Al 3-lea lucru în care sunt de acord cu papa Francisc și pe care l-am amintit de multe ori la nivel online, e acela că „proselytism is solemn nonsense, it makes no sense. We need to get to know each other, listen to each other and improve our knowledge of the world around us [prozelitismul este un nonsens solemn. El nu face sens/ nu are rost. Pentru că noi trebuie să ne cunoaștem unii pe alții, să ne ascultăm reciproc și să creștem în cunoașterea lumii din jurul nostru]”.

Prozelitismul agasant al martorilor lui Iehova, al mormonilor, al baptiștilor, adventiștilor și penticostalilor din România e lipsit de perspectivă, pentru că se urmărește numărul lor, racolarea lor și nu schimbarea lor de profunzime.

Schimbările reale se fac prin convertiri reale, adică personale.

Pe când predica în forță, stradală sau în anumite locații, pe motive umanitare și nu religioase, pe lângă faptul că e o manifestare bădărană la nivel social, ea este și o acțiune lipsită de caracter, de principialitate. Pentru că oamenii sunt chemați la un concert, la un consult medical, la nu știu ce…dar nu pentru a fi ajutați ci pentru a fi îndoctrinați.

Mai pe scurt: prozelitismul e un atentat la libertatea omului și un demers neloial care provoacă tensiuni sociale fără rost.

În al 4-lea rând sunt de acord cu papa când afirmă că „this Vatican-centric view neglects the world around us. I do not share this view and I’ll do everything I can to change it. The Church is or should go back to being a community of God’s people, and priests, pastors and bishops who have the care of souls, are at the service of the people of God [această perspectivă vaticano-centristă neglijează lumea din jurul nostru. Eu nu împărtășesc acest punct de vedere și voi face tot ce pot ca să îl schimb. Biserica este sau ar trebui să se întoarcă la a fi o comunitate a poporului lui Dumnezeu iar preoții, păstori și episcopi, care au grijă de suflete, să fie în slujba poporului lui Dumnezeu]”.

Numai că perspectiva centralismului papal e „fundamentată” dogmatic în „dogma” infailibilității papale.

Toți se uită spre ce spune papa, pentru că papa, prin mitologica sa „harismă” a infailibilității, „regândește” Scriptura, Părinții și Tradiția Bisericii după bunul plac.

Ca teolog ortodox aștept cu mare interes ca papa Francisc să strice perspectiva vaticano-centristă a romano-catolicismului. Pentru că trebuie să renunțe, în primul rând, la cele două pretenții non-tradiționale ale predecesorilor săi: la „primat” și la „infailibilitate”.

Și acest lucru se poate face foarte ușor, așa, după cum a dat interviul pe care îl comentez acum, pentru că îi sare în ajutor întreaga istorie a Bisericii.

Înainte de 1054, Biserica a avut 5 patriarhi, patriarhul Romei era unul dintre ei…și nu a avut niciodată pretenția că „nu poate greși” în materie de credință. Tocmai de aceea s-a întrunit sinodal Biserica și a stabilit dogme, pentru că nimeni nu poate stabili, de unul singur și mai presus de întreaga ierarhie a Bisericii, învățături de credință pentru întreaga Biserică.

Al 5-lea punct de vedere care îmi e prieten din interviul papei, e acela că „a religion without mystics is a philosophy [o religie fără mistici este o filosofie]” și nu un mod de viață.

Numai că de la scolastică încoace, teologia romano-catolică e tot mai mult o filosofie, una sterilă, ieșită din albia tradițională a Bisericii una.

Protestantismul și toată fracționarea religioasă care a decurs din el reprezintă consecința directă a transformării teologiei romano-catolice într-o filosofie, într-o ideologie teologică.

Tocmai de aceea raportările „reformatorilor” la teologia și viața Bisericii Romano-Catolice au fost raportări individualiste și exclusiviste și nu comunionale și tradiționale. Acest lucru nu ar fi avut loc, dacă romano-catolicismul ar fi fost un loc al experienței mistice și nu al raționalismului grosier, care neagă tot ceea ce depășește o minte neînduhovnicită.

Vom avea de-a face cu schimbări reale și nu de imagine în romano-catolicism? E posibilă o întoarcere a romano-catolicismului spre normalitatea tradițională a Bisericii? Poate papa Francisc sau următorii papi, să recunoască marile căderi ale romano-catolicismului din învățătura tradițională a Bisericii?

Ceva însă e sigur: că papa Francisc are o experiență de viață și teologică mult mai aplicată la realitate decât ultimii săi doi predecesori, că trăiește mai printre oameni…și că simte caducitatea multor lucruri din romano-catolicism.

Numai că întoarcerea reală la ortodoxia credinței nu ține doar de observarea acută a realității imediate ci și de observarea acută a istoriei.

Biserica nu își remaniază credința ca să fie „mai credibilă” în diverse secole ci își trăiește și își mărturisește credința în mod neîncetat.

Din acest motiv romano-catolicismul are, mai întâi de toate, nevoie de Biserică, de Biserica una, de revenirea în Biserica una, pentru ca să își descopere sinodalitatea, frățietatea și grija pentru toți.

Pe când noi, cei din Biserica Lui, avem nevoie să înțelegem că fără o viață mistică reală în Biserica Ortodoxă suntem doar niște catolici sau protestanți care venim la Dumnezeiasca Liturghie.

Dacă nu simțim harul lui Dumnezeu, neîncetat, în Biserica Lui, care e deosebirea între noi și un om secular?

Istorie 4. 32

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

30. Monografia lui P. P. Panaitescu despre Dimitrie Cantemir

În ediția primă[1], din 1958, cu scris foarte mic, ea are 265 p. Și autorul a compus-o din 25 de capitole, în afară de introducere, concluzii și bibliografie.

În Introducere, Panaitescu consideră că „în scrieri[le sale, Cantemir] începe ca un mistic și sfârșește ca un om de știință[2].

Iar informația din carte e preluată din „izvoare inedite, manuscrisele lui Cantemir, copiate pentru Academia R. P. R., documente privitoare la familia lui, la domnia lui în Moldova, precum și izvoare publicate în vechile reviste rusești și în unele reviste germane, ca și în cărți publicate în diferite țări în veacul al XVIII-lea, rămase până acum necunoscute”[3].

Este o carte dedicată „cercetătorilor specialiști” și „marelui public cult”[4].

Și Panaitescu începe prin a prezenta lucrurile care nu îi plac din cercetarea de până atunci referitoare la Cantemir, întreprinsă de Xenopol, Iorga, G. Pascu, Ștefan Ciobanu, Ilie Minea, Sextil Pușcariu[5].

Lui A. D. Xenopol, autorul îi impută că nu a afirmat faptul că Dimitrie Cantemir a vrut să scape țara de sub robia turcă[6].

Iorga nu a prezentat coerent operele lui Cantemir[7] și a disprețuit opera sa scriitoricească[8]. Nici nu a afirmat faptul că în țările române a pătruns cultura clasică grecească și nu neogreacă[9].

G. Pascu prezintă „cam schematic” viața și opera lui Cantemir și „nu pomenește nimic despre atitudinea antiboierească a lui Cantemir, nici de legătura lui cu Rusia reformelor lui Petru”[10].

Ștefan Ciobanu, deși a avut meritul „de a fi pus la îndemâna cercetătorilor o serie de documente rusești inedite”, totuși nu a folosit „cele mai importante publicații curente de izvoare și studii rusești privitoare la D. Cantemir”[11].

Ilie Minea, într-o lucrare de 422 de pagini, a produs „o analiză încâlcită a cuprinsului lucrărilor lui Cantemir, cu comentarii asupra evenimentelor politice, dar fără a recurge măcar la compararea textelor cu izvoarele folosite de Cantemir”[12].

Sextil Pușcariu a omis mai multe lucruri: „atitudinea autorului în problemele sociale, legăturile cu mediul cultural al Rusiei, atitudinea tendențioasă a lui Cantemir față de vechile instituții ale Moldovei și susținerea unui punct de vedere monarhic”[13].

Cea mai veche biografie a lui Dimitrie Cantemir este lucrarea latină: Vita principis Demetrii Cantemiri[14]. Deși este anonimă, se presupune că îi aparține lui „T. S. Bayer, profesorul lui Antioh Cantemir, german stabilit în Rusia, mort la 1738”[15].

În p. 19, Panaitescu consideră că Iorga „a izbutit să demonstreze că, de fapt, nu a existat o epocă fanariotă, în sensul că cele mai multe familii ale domnilor, care au domnit în țările române în acea vreme erau sau românești (Racoviță, Calimachi) sau nu erau din Fanar și domniseră și înainte de această vreme în Moldova și Țara Românească: Ghiculeștii; sau grecești, dar înrudite prin sânge cu boierimea românească: Mavrocordații”.

Neamul lui Dimitrie Cantemir se trăgea din Fălciu și era unul de răzeși săraci[16].

Cantemir nu era numele lor de familie ci tatăl său îl numește astfel „în amintirea lui Cantemir pașa, celebrul oștean tătar de la începutul veacului al XVII-lea împotriva căruia luptaseră codrenii din Fălciu”[17].

Familia domnului se trage „din satul Silișteni, pe malul Elanului, în ținutul Fălciu, sat astăzi dispărut”[18].

Dimitrie Cantemir se naște pe 26 octombrie 1673, pe când tatăl său era boier în Moldova[19]. A fost botezat de domnul țării, adică de Dimitrie Cantacuzino, purtând numele lui. La Botez a primit de la nașul său satul Valea Iliei[20].

A fost ostatic la Constantinopol între 1688-1691, în timpul domniei tatălui său, după care se întoarce în Moldova[21].

Dascălul său: Ieremia Cacavelas. Despre care Panaitescu, în mod fals, consideră că „misticismul” învățat de la Cacavelas a deformat vocația sa intelectuală[22].

Însă Ieremia Cacavelas era preot ortodox, originar din Creta, studiase la Lipsca și la Viena făcuse studii teologice. Acesta cunoștea greacă, latină și italiană și era un bun predicator[23]. În Moldova, în 1670, Cacavelas a fost numit „profesor de greacă la Școala Domnească”[24] din Iași și era „corector al cărților grecești tipărite la Iași în tipografia grecească întemeiată acolo de patriarhul Dositei al Ierusalimului”[25].

În 1667 scrie, în greacă, lucrarea teologică Cercetare asupra celor cinci deosebiri între Biserica grecească și cea romană, lucrare rămasă în manuscris, păstrându-se la Oxford[26].

Așa că nu putea să îl influențeze negativ pe Cantemir, ci dimpotrivă.

Până în 1700, accentuează Panaitescu, Cantemir „scrie trei lucrări sub influența profesorului său: Divanul lumii cu înțeleptul, Imaginea de nedescris a științei sacre și Logica[27].  Scrieri pe care Panaitescu, în mod paradoxal, le consideră „mistice și destul de obscure ca exprimare”[28]. Asta pentru ca să înțelegem cât de prost înțelegea Panaitescu teologia ortodoxă.

Dimitrie Cantemir e ales domn al Moldovei, de către boieri, la vârsta de 19 ani[29].

Importanța luptelor de la Petervaradin (1697) și Stănilești (1711) în viața sa[30].

Dimitrie Cantemir se căsătorește la Iași cu domnița Casandra, fiica lui Șerban vodă Cantacuzino. „O căsătorie politică”, subliniază Panaitescu[31]. Devenind astfel moștenitorul politic al domnului și „cel mai însemnat rival și dușman al lui Constantin Brâncoveanu”[32].

Panaitescu citează în p. 45, n. 8, Calendarul lui Constantin vodă Brâncoveanu, în care spune că Sfântul Constantin a însemnat în jurnalul său, cu ocazia căsătoriei lui Cantemir, „cuvinte murdare la adresa lui Dimitrie Cantemir”[33].

În 1700, Dimitrie Cantemir avea 27 de ani[34]. Istoria Ieroglifică e scrisă între 1700-1711. În Rusia, între 1711-1723, el scrie Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei și Hronicul[35].

Divanul a fost publicat în tipografia domnească de la Iași, pe 30 august 1698, din porunca fratelui său, Antioh vodă Cantemir[36].

Deși nu era în stare să judece valoarea teologică a Divanului, Panaitescu afirmă că lucrarea lui Cantemir nu este pe „linie ortodoxă” în totalitate[37]. Lucru neadevărat.

„Manuscrisul autograf” al Istoriei Ieroglifice se află „azi la Biblioteca Lenin din Moscova, cu o fotografie (microfilm) la Academia R. P. R., așteaptă o nouă ediție, căci ediția Academiei Române (Gr. Tocilescu, 1883) nu corespunde nici transcrierii științifice, nici nu cuprinde notele explicative, neapărat necesare pentru o astfel de lucrare cu cheie și cu caracter alegoric”[38].

Panaitescu presupune că Istoria Ieroglifică a fost scrisă „între mai și decembrie 1705”[39].

Cine sunt personajele: p. 76-77. Țara Românească era țara păsărilor, pe când Imperiul Otoman: împărăția peștilor[40]. Sfântul Constantin Brâncoveanu era Corbul[41].

Panaitescu consideră scrierea „pamflet politic”[42]. Totodată afirmă că „Istoria Ieroglifică este prima scriere beletristică în românește, prima scriere care nu mai era nici predică bisericească, nici letopiseț[43].

Domnia sa în Moldova: 1710-1711[44]. El a scăzut „birul steagului”[45]. În urma tratatului de alianță cu Petru cel Mare, Cantemir transformă Moldova „într-un stat de monarhie autoritară[46].

Tratatul cu Petru cel Mare l-a semnat la Luțk, pe 13 aprilie 1711 și era „al treilea tratat încheiat de Moldova cu statul rusesc de la Moscova, în decursul veacurilor, primul fiind cel încheiat de Ștefan cel Mare cu Ivan al III-lea la 1482, al doilea [fiind] al lui Gheorghe Ștefan cu țarul Alexei Mihailovici la 1656”[47].

Lupta de la Stănilești, contrar celor spuse de Iorga, a fost „un război național”[48], pentru că exista „un mare entuziasm popular pentru lupta de eliberare împotriva turcilor”[49].

Oastea era formată din 17.000 de oameni, pe când boierimea din Moldova dezertase[50].

Pe 24 iunie 1711, țarul Petru cel Mare sosește la Iași fără să anunțe[51]. Armata rusească venită în Moldova era de 4.000 de oameni[52].

Bătălia de la Stănilești, pe Prut, lângă Fălciu, a avut loc între 8-12 iulie 1711[53]. Armata lui Cantemir și a țarului a fost înconjurată de turci și de tătari, conduși de marele vizir Mehmed Baltagi pașa[54].

În vara lui 1711, recoltele din Moldova fuseseră distruse de către lăcuste[55].

Tratatul dintre ruși și turci se perfectează în Moldova, pe 12 iulie 1711[56]. Pe 16 iulie 1711, într-o zi de luni, Dimitrie Cantemir și ai lui au părăsit Iașiul pentru totdeauna, după o domnie de 8 luni[57].

Din 1 august 1711, Cantemir devine „principe serenisim al Rusiei, va avea case de piatră la Moscova, i se dă drept de judecată asupra tuturor moldovenilor ce veniseră cu el în Rusia; numărul lor era de 4.000, după scrisoarea lui Cantemir”[58].

Primește „o casă luxoasă la Moscova şi o pensie anuală de 6.000 de ruble…o dată cu portretul ţarului încadrat în pietre preţioase. Oştenii moldoveni fuseseră colonizați, din ordinul lui Petru, în sloboziile din Ucraina”[59].


[1] P.[etre] P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viața și opera, col. Biblioteca Istorică, vol. III, Ed. Academiei RPR, București, 1958, 265 p.

[2] Idem, p. 5.

[3] Idem, p. 6.

[4] Idem, p. 7.

[5] Idem, p. 10-13.

[6] Idem, p. 10.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 11.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 12.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 12-13.

[13] Idem, p. 13.

[14] Idem, p. 14.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 27.

[17] Idem, p. 28. Informația schimbării numelui, Panaitescu a obținut-o de la S. Zotta, Despre neamul Cantemireștilor, Iași, 1930, p. 8, cf. Idem, p. 28, n. 2.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 37.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 38.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 39.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 42.

[30] Idem, p. 45.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 46.

[35] Idem, p. 47.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 52.

[38] Idem, p. 75.

[39] Idem, p. 76.

[40] Idem, p. 76-77.

[41] Idem, p. 76.

[42] Idem, p. 79.

[43] Idem, p. 90.

[44] Idem, p. 95.

[45] Idem, p. 97.

[46] Idem, p. 99.

[47] Idem, p. 102.

[48] Idem, p. 110.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 112.

[52] Idem, p. 114.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 115.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 117.

[58] Idem, p. 126.

[59] Idem, p. 126-127.