Istorie 4. 32

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

30. Monografia lui P. P. Panaitescu despre Dimitrie Cantemir

În ediția primă[1], din 1958, cu scris foarte mic, ea are 265 p. Și autorul a compus-o din 25 de capitole, în afară de introducere, concluzii și bibliografie.

În Introducere, Panaitescu consideră că „în scrieri[le sale, Cantemir] începe ca un mistic și sfârșește ca un om de știință”[2].

Iar informația din carte e preluată din „izvoare inedite, manuscrisele lui Cantemir, copiate pentru Academia R. P. R., documente privitoare la familia lui, la domnia lui în Moldova, precum și izvoare publicate în vechile reviste rusești și în unele reviste germane, ca și în cărți publicate în diferite țări în veacul al XVIII-lea, rămase până acum necunoscute”[3].

Este o carte dedicată „cercetătorilor specialiști” și „marelui public cult”[4].

Și Panaitescu începe prin a prezenta lucrurile care nu îi plac din cercetarea de până atunci referitoare la Cantemir, întreprinsă de Xenopol, Iorga, G. Pascu, Ștefan Ciobanu, Ilie Minea, Sextil Pușcariu[5].

Lui A. D. Xenopol, autorul îi impută că nu a afirmat faptul că Dimitrie Cantemir a vrut să scape țara de sub robia turcă[6].

Iorga nu a prezentat coerent operele lui Cantemir[7] și a disprețuit opera sa scriitoricească[8]. Nici nu a afirmat faptul că în țările române a pătruns cultura clasică grecească și nu neogreacă[9].

G. Pascu prezintă „cam schematic” viața și opera lui Cantemir și „nu pomenește nimic despre atitudinea antiboierească a lui Cantemir, nici de legătura lui cu Rusia reformelor lui Petru”[10].

Ștefan Ciobanu, deși a avut meritul „de a fi pus la îndemâna cercetătorilor o serie de documente rusești inedite”, totuși nu a folosit „cele mai importante publicații curente de izvoare și studii rusești privitoare la D. Cantemir”[11].

Ilie Minea, într-o lucrare de 422 de pagini, a produs „o analiză încâlcită a cuprinsului lucrărilor lui Cantemir, cu comentarii asupra evenimentelor politice, dar fără a recurge măcar la compararea textelor cu izvoarele folosite de Cantemir”[12].

Sextil Pușcariu a omis mai multe lucruri: „atitudinea autorului în problemele sociale, legăturile cu mediul cultural al Rusiei, atitudinea tendențioasă a lui Cantemir față de vechile instituții ale Moldovei și susținerea unui punct de vedere monarhic”[13].

„Cea mai veche biografie a lui Dimitrie Cantemir este lucrarea latină: Vita principis Demetrii Cantemiri”[14]. Deși este anonimă, se presupune că îi aparține lui „T. S. Bayer, profesorul lui Antioh Cantemir, german stabilit în Rusia, mort la 1738”[15].

În p. 19, Panaitescu consideră că Iorga „a izbutit să demonstreze că, de fapt, nu a existat o epocă fanariotă, în sensul că cele mai multe familii ale domnilor, care au domnit în țările române în acea vreme erau sau românești (Racoviță, Calimachi) sau nu erau din Fanar și domniseră și înainte de această vreme în Moldova și Țara Românească: Ghiculeștii; sau grecești, dar înrudite prin sânge cu boierimea românească: Mavrocordații”.

Neamul lui Dimitrie Cantemir se trăgea din Fălciu și era unul de răzeși săraci[16].

Cantemir nu era numele lor de familie ci tatăl său îl numește astfel „în amintirea lui Cantemir pașa, celebrul oștean tătar de la începutul veacului al XVII-lea împotriva căruia luptaseră codrenii din Fălciu”[17].

Familia domnului se trage „din satul Silișteni, pe malul Elanului, în ținutul Fălciu, sat astăzi dispărut”[18].

Dimitrie Cantemir se naște pe 26 octombrie 1673, pe când tatăl său era boier în Moldova[19]. A fost botezat de domnul țării, adică de Dimitrie Cantacuzino, purtând numele lui. La Botez a primit de la nașul său satul Valea Iliei[20].

A fost ostatic la Constantinopol între 1688-1691, în timpul domniei tatălui său, după care se întoarce în Moldova[21].

Dascălul său: Ieremia Cacavelas. Despre care Panaitescu, în mod fals, consideră că „misticismul” învățat de la Cacavelas a deformat vocația sa intelectuală[22].

Însă Ieremia Cacavelas era preot ortodox, originar din Creta, studiase la Lipsca și la Viena făcuse studii teologice. Acesta cunoștea greacă, latină și italiană și era un bun predicator[23]. În Moldova, în 1670, Cacavelas a fost numit „profesor de greacă la Școala Domnească”[24] din Iași și era „corector al cărților grecești tipărite la Iași în tipografia grecească întemeiată acolo de patriarhul Dositei al Ierusalimului”[25].

În 1667 scrie, în greacă, lucrarea teologică Cercetare asupra celor cinci deosebiri între Biserica grecească și cea romană, lucrare rămasă în manuscris, păstrându-se la Oxford[26].

Așa că nu putea să îl influențeze negativ pe Cantemir, ci dimpotrivă.

Până în 1700, accentuează Panaitescu, Cantemir „scrie trei lucrări sub influența profesorului său: Divanul lumii cu înțeleptul, Imaginea de nedescris a științei sacre și Logica”[27].  Scrieri pe care Panaitescu, în mod paradoxal, le consideră „mistice și destul de obscure ca exprimare”[28]. Asta pentru ca să înțelegem cât de prost înțelegea Panaitescu teologia ortodoxă.

Dimitrie Cantemir e ales domn al Moldovei, de către boieri, la vârsta de 19 ani[29].

Importanța luptelor de la Petervaradin (1697) și Stănilești (1711) în viața sa[30].

Dimitrie Cantemir se căsătorește la Iași cu domnița Casandra, fiica lui Șerban vodă Cantacuzino. „O căsătorie politică”, subliniază Panaitescu[31]. Devenind astfel moștenitorul politic al domnului și „cel mai însemnat rival și dușman al lui Constantin Brâncoveanu”[32].

Panaitescu citează în p. 45, n. 8, Calendarul lui Constantin vodă Brâncoveanu, în care spune că Sfântul Constantin a însemnat în jurnalul său, cu ocazia căsătoriei lui Cantemir, „cuvinte murdare la adresa lui Dimitrie Cantemir”[33].

În 1700, Dimitrie Cantemir avea 27 de ani[34]. Istoria Ieroglifică e scrisă între 1700-1711. În Rusia, între 1711-1723, el scrie Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei și Hronicul[35].

Divanul a fost publicat în tipografia domnească de la Iași, pe 30 august 1698, din porunca fratelui său, Antioh vodă Cantemir[36].

Deși nu era în stare să judece valoarea teologică a Divanului, Panaitescu afirmă că lucrarea lui Cantemir nu este pe „linie ortodoxă” în totalitate[37]. Lucru neadevărat.

„Manuscrisul autograf” al Istoriei Ieroglifice se află „azi la Biblioteca Lenin din Moscova, cu o fotografie (microfilm) la Academia R. P. R., așteaptă o nouă ediție, căci ediția Academiei Române (Gr. Tocilescu, 1883) nu corespunde nici transcrierii științifice, nici nu cuprinde notele explicative, neapărat necesare pentru o astfel de lucrare cu cheie și cu caracter alegoric”[38].

Panaitescu presupune că Istoria Ieroglifică a fost scrisă „între mai și decembrie 1705”[39].

Cine sunt personajele: p. 76-77. Țara Românească era țara păsărilor, pe când Imperiul Otoman: împărăția peștilor[40]. Sfântul Constantin Brâncoveanu era Corbul[41].

Panaitescu consideră scrierea „pamflet politic”[42]. Totodată afirmă că „Istoria Ieroglifică este prima scriere beletristică în românește, prima scriere care nu mai era nici predică bisericească, nici letopiseț”[43].

Domnia sa în Moldova: 1710-1711[44]. El a scăzut „birul steagului”[45]. În urma tratatului de alianță cu Petru cel Mare, Cantemir transformă Moldova „într-un stat de monarhie autoritară”[46].

Tratatul cu Petru cel Mare l-a semnat la Luțk, pe 13 aprilie 1711 și era „al treilea tratat încheiat de Moldova cu statul rusesc de la Moscova, în decursul veacurilor, primul fiind cel încheiat de Ștefan cel Mare cu Ivan al III-lea la 1482, al doilea [fiind] al lui Gheorghe Ștefan cu țarul Alexei Mihailovici la 1656”[47].

Lupta de la Stănilești, contrar celor spuse de Iorga, a fost „un război național”[48], pentru că exista „un mare entuziasm popular pentru lupta de eliberare împotriva turcilor”[49].

Oastea era formată din 17.000 de oameni, pe când boierimea din Moldova dezertase[50].

Pe 24 iunie 1711, țarul Petru cel Mare sosește la Iași fără să anunțe[51]. Armata rusească venită în Moldova era de 4.000 de oameni[52].

Bătălia de la Stănilești, pe Prut, lângă Fălciu, a avut loc între 8-12 iulie 1711[53]. Armata lui Cantemir și a țarului a fost înconjurată de turci și de tătari, conduși de marele vizir Mehmed Baltagi pașa[54].

În vara lui 1711, recoltele din Moldova fuseseră distruse de către lăcuste[55].

Tratatul dintre ruși și turci se perfectează în Moldova, pe 12 iulie 1711[56]. Pe 16 iulie 1711, într-o zi de luni, Dimitrie Cantemir și ai lui au părăsit Iașiul pentru totdeauna, după o domnie de 8 luni[57].

Din 1 august 1711, Cantemir devine „principe serenisim al Rusiei, va avea case de piatră la Moscova, i se dă drept de judecată asupra tuturor moldovenilor ce veniseră cu el în Rusia; numărul lor era de 4.000, după scrisoarea lui Cantemir”[58].

Primește „o casă luxoasă la Moscova şi o pensie anuală de 6.000 de ruble…o dată cu portretul ţarului încadrat în pietre preţioase. Oştenii moldoveni fuseseră colonizați, din ordinul lui Petru, în sloboziile din Ucraina”[59].