Opinii ale papei Francisc cu care sunt de acord

Eugenio Scalfari, fondatorul La Repubblica, i-a luat recent un interviu papei Francisc în limba italiană. Eu urmăresc traducerea interviului în limba engleză, făcută de Kathryn Wallace. Online, interviul a fost publicat ieri, 1 octombrie 2013. 

Care sunt opiniile papei cu care sunt de acord?

Prima dintre ele, din începutul interviului, e aceea că „the most serious of the evils that afflict the world these days are youth unemployment and the loneliness of the old. The old need care and companionship; the young need work and hope [cele mai grave dintre relele care afectează lumea în aceste zile sunt șomajul în rândul tinerilor și singurătatea bătrânilor. Cei bătrâni au nevoie de atenție și de compania cuiva, pe când cei tineri au nevoie de loc de muncă și de nădejde]”.

Cei care pot munci, tinerii, nu sunt băgați în seamă, nu sunt tratați cu seriozitate, pe când cei în vârstă, care au muncit o viață…sunt lăsați să moară fără dragoste și apreciere.

Al doilea lucru cu care sunt de acord: e nevoie să avem „a memory of the past [o memorie a trecutului]” dar și „the desire to look ahead to the future by building something” [dorința de a privi înainte, spre viitor, pentru a construi ceva anume]”.

Trebuie să știm de unde venim, cum arată trecutul nostru ca nație dar și ca umanitate, însă pentru a crea ceva pentru viitor. Simpla arhivă de date, nepersonalizată, din care nu ne scoatem propriul sens, e o pierdere de timp. Șantierul învățării e pentru a ne personaliza și nu pentru a ne transforma în baze de date ambulante.

Al 3-lea lucru în care sunt de acord cu papa Francisc și pe care l-am amintit de multe ori la nivel online, e acela că „proselytism is solemn nonsense, it makes no sense. We need to get to know each other, listen to each other and improve our knowledge of the world around us [prozelitismul este un nonsens solemn. El nu face sens/ nu are rost. Pentru că noi trebuie să ne cunoaștem unii pe alții, să ne ascultăm reciproc și să creștem în cunoașterea lumii din jurul nostru]”.

Prozelitismul agasant al martorilor lui Iehova, al mormonilor, al baptiștilor, adventiștilor și penticostalilor din România e lipsit de perspectivă, pentru că se urmărește numărul lor, racolarea lor și nu schimbarea lor de profunzime.

Schimbările reale se fac prin convertiri reale, adică personale.

Pe când predica în forță, stradală sau în anumite locații, pe motive umanitare și nu religioase, pe lângă faptul că e o manifestare bădărană la nivel social, ea este și o acțiune lipsită de caracter, de principialitate. Pentru că oamenii sunt chemați la un concert, la un consult medical, la nu știu ce…dar nu pentru a fi ajutați ci pentru a fi îndoctrinați.

Mai pe scurt: prozelitismul e un atentat la libertatea omului și un demers neloial care provoacă tensiuni sociale fără rost.

În al 4-lea rând sunt de acord cu papa când afirmă că „this Vatican-centric view neglects the world around us. I do not share this view and I’ll do everything I can to change it. The Church is or should go back to being a community of God’s people, and priests, pastors and bishops who have the care of souls, are at the service of the people of God [această perspectivă vaticano-centristă neglijează lumea din jurul nostru. Eu nu împărtășesc acest punct de vedere și voi face tot ce pot ca să îl schimb. Biserica este sau ar trebui să se întoarcă la a fi o comunitate a poporului lui Dumnezeu iar preoții, păstori și episcopi, care au grijă de suflete, să fie în slujba poporului lui Dumnezeu]”.

Numai că perspectiva centralismului papal e „fundamentată” dogmatic în „dogma” infailibilității papale.

Toți se uită spre ce spune papa, pentru că papa, prin mitologica sa „harismă” a infailibilității, „regândește” Scriptura, Părinții și Tradiția Bisericii după bunul plac.

Ca teolog ortodox aștept cu mare interes ca papa Francisc să strice perspectiva vaticano-centristă a romano-catolicismului. Pentru că trebuie să renunțe, în primul rând, la cele două pretenții non-tradiționale ale predecesorilor săi: la „primat” și la „infailibilitate”.

Și acest lucru se poate face foarte ușor, așa, după cum a dat interviul pe care îl comentez acum, pentru că îi sare în ajutor întreaga istorie a Bisericii.

Înainte de 1054, Biserica a avut 5 patriarhi, patriarhul Romei era unul dintre ei…și nu a avut niciodată pretenția că „nu poate greși” în materie de credință. Tocmai de aceea s-a întrunit sinodal Biserica și a stabilit dogme, pentru că nimeni nu poate stabili, de unul singur și mai presus de întreaga ierarhie a Bisericii, învățături de credință pentru întreaga Biserică.

Al 5-lea punct de vedere care îmi e prieten din interviul papei, e acela că „a religion without mystics is a philosophy [o religie fără mistici este o filosofie]” și nu un mod de viață.

Numai că de la scolastică încoace, teologia romano-catolică e tot mai mult o filosofie, una sterilă, ieșită din albia tradițională a Bisericii una.

Protestantismul și toată fracționarea religioasă care a decurs din el reprezintă consecința directă a transformării teologiei romano-catolice într-o filosofie, într-o ideologie teologică.

Tocmai de aceea raportările „reformatorilor” la teologia și viața Bisericii Romano-Catolice au fost raportări individualiste și exclusiviste și nu comunionale și tradiționale. Acest lucru nu ar fi avut loc, dacă romano-catolicismul ar fi fost un loc al experienței mistice și nu al raționalismului grosier, care neagă tot ceea ce depășește o minte neînduhovnicită.

Vom avea de-a face cu schimbări reale și nu de imagine în romano-catolicism? E posibilă o întoarcere a romano-catolicismului spre normalitatea tradițională a Bisericii? Poate papa Francisc sau următorii papi, să recunoască marile căderi ale romano-catolicismului din învățătura tradițională a Bisericii?

Ceva însă e sigur: că papa Francisc are o experiență de viață și teologică mult mai aplicată la realitate decât ultimii săi doi predecesori, că trăiește mai printre oameni…și că simte caducitatea multor lucruri din romano-catolicism.

Numai că întoarcerea reală la ortodoxia credinței nu ține doar de observarea acută a realității imediate ci și de observarea acută a istoriei.

Biserica nu își remaniază credința ca să fie „mai credibilă” în diverse secole ci își trăiește și își mărturisește credința în mod neîncetat.

Din acest motiv romano-catolicismul are, mai întâi de toate, nevoie de Biserică, de Biserica una, de revenirea în Biserica una, pentru ca să își descopere sinodalitatea, frățietatea și grija pentru toți.

Pe când noi, cei din Biserica Lui, avem nevoie să înțelegem că fără o viață mistică reală în Biserica Ortodoxă suntem doar niște catolici sau protestanți care venim la Dumnezeiasca Liturghie.

Dacă nu simțim harul lui Dumnezeu, neîncetat, în Biserica Lui, care e deosebirea între noi și un om secular?