Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 4 octombrie, 2013

Predică la Duminica a 20-a după Rusalii [2013]

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Staniloae

Iubiții mei,

După cum ați văzut, pe 3 și 4 octombrie 2013, Fericitul Dumitru Stăniloae a fost omagiat la nivel academic printr-un congres internațional dedicat teologiei sale.

Un respect binemeritat și un mare privilegiu pentru Biserica noastră.

La Mănăstirea Cernica, în Biserica mare a Mănăstirii, pe 5 octombrie 2013, și apoi la mormântul său și al soției sale, din cimitirul Mănăstirii, ne-am rugat pentru mântuirea lor…dar ne-am și rugat Părintelui Dumitru, în taina sufletului nostru, ca unui viu.

Pentru că taina vieții duhovnicești e aceea că moartea nu mai există.

Moartea e trecere în Împărăția lui Dumnezeu…

Și de aceea Dumnezeiescul Dumitru, alături de toți Sfinții Părinți ai Bisericii, sunt vii și mereu actuali pentru noi.

Însă cuvintele și persoana sa ne vorbesc profund, ne unesc cu el, cel din veșnicie, dacă noi ne-am intimizat cu Dumnezeul treimic, cu Care și El s-a intimizat.

Dacă Dumnezeu nu este Intimul nostru, Cel mai profund și adânc Prieten al nostru, nici cuvintele și nici opera Părintelui Dumitru nu reverberează în noi.

Pentru că Sfinții reverberează în noi, ne răscolesc, ne luminează tainic, dacă trăim în aceeași slavă a lui Dumnezeu în care trăiesc și ei.

S-au repetat multe lucruri despre el, s-au nuanțat multe lucruri, s-au spus și câteva lucruri esențiale…numai că a lipsit viitorul Părintelui Stăniloae.

Pentru că viitorul său…suntem noi, cei care trebuie să continuăm teologia lui.

Adică nu s-a spus: ce trebuie să scriem mai departe! Ce ar fi făcut Stăniloae cu computerul nostru la îndemână, cu bibliotecile noastre de zeci de tera, cât ar fi lățit el aria discursului teologic…cum ar fi continuat el să scrie, dacă ar fi trăit nu 90 ci 500, 1000 de ani…

Pentru că Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16] e despre același lucru: cine și-ar fi închipuit că lui Dumnezeu „I se face milă” de o văduvă…care plânge (v. 13)!

Dumnezeul ca Absolut, ca Unu, ca Totalitate nu cunoaște…plânsul.

Dumnezeul filosofic al antichității și al creștinismului edulcorat e o explicație aparentă a existenței…numai că El nu e viu! E doar o abstracțiune mentală.

Însă Dumnezeul revelației, Dumnezeul Care Se întrupează, e un Dumnezeu Căruia Îi pasă de fiecare ființă…și tocmai de aceea are milă.

Și spre un Dumnezeu cu milă, cu atenție pentru fiecare, fiecare dintre noi aleargă, pentru că fiecare dintre noi avem nevoie de un Dumnezeu, Care e atent la detalii…și nu de un torționar.

Ascultându-i pe conferențiarii de ieri și de azi de la congres, pe fiica lui, pe nepotul lui, pe cei care l-au cunoscut, am fost în mine cu simțirea duhovnicească a prezenței Părintelui Dumitru, cu zâmbetul său, cu generozitatea sa, cu neodihna lui în inima mea…pentru că a fost în aceste zile cu noi, cu toți, cum e de mult timp cu mine.

El, Părintele Dumitru, e de mult timp un Sfânt Prieten pentru persoana și familia mea.

Pentru că noi îl citim, îl comentăm, ne raportăm la el filial, îl rugăm să fie cu noi, să ne lumineze în diverse lucruri.

Și câteva mari minuni a făcut cu mine și cu familia mea, despre care vom vorbi cândva…

Însă tot contemplând persoanele și atmosfera de acolo…mi-am dat seama că a-l reactualiza pe Părintele Dumitru și opera lui înseamnă a traduce tot mai mult din Tradiția Bisericii, a ne traduce cărțile tot mai mult în alte limbi și a îngloba, tot mai detaliat, în cugetarea noastră teologică tot ce înseamnă cute ale vieții Bisericii.

Pentru că teologia lui…nu e sfârșitul sintezei teologice pe care trebuie să o ofere Biserica Ortodoxă Română celorlalte Bisericii Ortodoxe surori și întregii lumi…ci abia începutul ei.

Părintele Dumitru abia a deschis șantierul Teologiei Dogmatice Ortodoxe.

El i-a pus în Dogmatica sa pe Sfinții pe care i-a tradus, pe câțiva dintre ei…Însă teologia ortodoxă nu se reduce doar la 40-50 de Sfinți Părinți citați și arhicitați în cărțile noastre.

Ei sunt o lacrimă pe lângă milioanele de Sfinți pe care trebuie să-i reactualizăm.

Ei, Sfinții nenumărați ai Bisericii, pe care noi îi ignorăm în masă, se vor introduși în Dogmaticile noastre.

Scriptura se vrea retradusă și comentată. Da, cu aceeași smerenie și delicatețe patristică!

Sfinții se cer traduși și introduși în cărți de teologie. Se vor înțeleși, apreciați, iubiți, urmați.

Cultul nostru se vrea băgat și el în Dogmatică.

Toate științele și tehnica actuală, cultura și filosofia, doresc să aibă contacte cu teologia ortodoxă, chiar dacă nu conștientizează prea bine asta, pentru că au nevoie de o direcție sigură.

Pentru că toți vrem un Dumnezeu, Care să aibă ochi și pentru noi, să nu ne trateze ca pe niște puncte mișcătoare pe pământ…ci ca pe niște iubiți ai Lui.

Și Dumnezeul acesta, Care s-a oprit în Nain…ca să Se îndurereze alături de o văduvă, care își petrecea la groapă pe monoghenisul ei/ pe singurul ei născut (v. 12), e Dumnezeul de Care s-a ocupat Părintele Dumitru…și Căruia i-a tradus și scris sute de pagini.

Însă dacă ai un Dumnezeu pentru Care poți traduce, scrie și sluji ore la rând, până la epuizare…înseamnă că e un Dumnezeu viu.

Pentru că numai un Dumnezeu viu și copleșitor în iubirea Lui, poate produce entuziasm debordant, uitare de sine, dăruire de sine, jertfire de sine continuă.

A văzut-o, I s-a făcut milă de ea și i-a spus ei: Nu plânge! (v. 13).

Doamna Maria, Preoteasa Părintelui Dumitru, când mulți îl minimalizau și considerau că a fi „mistic” înseamnă ceva rău…îi tot repeta lui, celui îndurerat: Scrie, Dumitre, scrie, că toate pe care le vei scrie…vor fi lumina Bisericii!

Pentru că Nu plânge! înseamnă Scrie, Dumitre, scrie!

Nu plânge! înseamnă: există înviere și viață veșnică!

Neplânsul cerut de Domnul nu înseamnă impasibilitate la durerea altuia sau eliminarea durerii din ecuația vieții noastre ci transfigurarea durerii.

Durerea scrisului, durerea nevoinței, durerea iubirii pentru Dumnezeu ne naște pentru viața veșnică.

Tot ceea ce pare pierdere de timp…celor care pierd timpul toată ziua, e sfințirea noastră.

Iar sfințirea noastră e adevărata înviere din morți, e învierea care contează, care rămâne, care nu se mai termină, pentru că e înviere spre viața veșnică.

La început de octombrie, când iarba pălește, frunzele ruginesc, gerul se întețește…Biserica ne spune că iarna nu e sfârșitul!

Iarna e doar o etapă. Plânsul e doar o etapă. Asceza e doar o etapă.

După această etapă a greului vine etapa bucuriei, a împlinirii, când tot ce ai agonisit cu durere devine dulce în tine, pentru că naște rodul contemplării dumnezeiești și al vederii slavei lui Dumnezeu.

Teologia, iubiții mei, are nevoie de noi toți!

De cei care o scriem și de cei care o citim.De întreaga Biserică.

Pentru că ea reprezintă starea noastră de-a fi mădulare mistice ale Bisericii Prea Sfintei Treimi.

Teologia e despre tot ceea ce însemnăm noi în relație cu Dumnezeu.  Sau despre tot ceea ce Dumnezeu ne-a vorbit și ne vorbește atât de profund și de cuceritor.

De aceea pomenirea Fericitului Dumitru Stăniloae înseamnă un eveniment marcant al Bisericii lui Hristos, pentru că el e punctul de plecare spre demersurile teologice ale viitorului.

Însă a-l continua pe Părintele Dumitru nu înseamnă a ne reduce doar la problemele și laturile semnalate de el, ci a ne lăsa purtați de Dumnezeu, ca și el, spre zările pe care Dumnezeu vrea să ni le deschidă în cunoașterea teologică și în experiența duhovnicească.

Orizonturile teologiei și ale vieții duhovnicești sunt infinite.

De aceea, să Îl lăsăm pe Veșnicul Dumnezeu să ne conducă spre o tot mai mare și mai suplă simțire și cunoaștere a Lui, știind foarte bine că Dumnezeul nostru e Cel care Se milostivește de fiecare și are un cuvânt personal pentru fiecare. Amin!

Receptarea operei Părintelui Dumitru Stăniloae astăzi [4 octombrie 2013]

congresul staniloae

Arhiva audio TPA a evenimentului.

Prelegerile primei zile.

Emil Botta: masca de histrion [19]

Această perspectivă pare a fi reluată și în Mattinata, în care lumea de jos, simbolizată de metafora văii (de origine psalmică, reprodusă însă de nenumărate ori în poezia noastră până la Botta), este receptată în opoziție cu lumea siderală, cu frumusețea cosmică.

Numai că rezultatul comparației este inversat, splendoarea universului stelar părând palidă pe lângă cea a  lumii pământene:

În cerescul fapt al dimineții
văile trec, imperiale
Sunt frumoase văile mele,
mai frumoase ca stelele pale.

Vale ocean, vale-n furtună,
sufletul meu cu tine se cunună,
cu roua ta, Cosânzeană, Ileană,
vale făr’ de prihană.

Dacă sui dealul, cu mine te-oi lua,
de n-ai putere, te-oi ajuta,
clară povară, pe umeri te-oi duce,
vale, neliniște, cruce.

O primă privire, neatentă, ar putea interpreta acest poem ca un gest iconoclast al autorului.

Este însă un poem cristic.

E ilustrată, în mod abscons, atitudinea Fiului lui Dumnezeu, Care a plecat cerurile și S-a pogorât ca să rezidească acest pământ în frumusețea și sfințenia lui originară.

Nu e mai puțin importantă, în fața Lui, această planetă în care l-a așezat pe om (macrocosm în microcosmos, rezumatul creației și chipul Său) decât toată imensitatea cosmică.

Dimpotrivă, cum arăta odinioară Sfântul Antim Ivireanul în didahii, din tot universul, pământul pare a fi în centrul atenției lui Dumnezeu, Care învârtejește soarele în jurul lui:

îndrăgeşte
şi iubeşte mai mult
pre smeritul acesta de pământ /…/

spre dânsul
luminează cu razele sale,
spre dânsul
împodobeşte cu toate feliurile de copaci,
spre dânsul încununează cu florile,

spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile,
pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale.
Şi, pentru ca să nu se depărteze
de la el niciodată,

face pururea
o învârtejire împrejurul lui
cu un umblet necontenit[1].

Întorcându-ne la Botta, poemul său înfățișează o perspectivă ortodoxă, scripturală.

Acest pământ este „valea plângerii” (Ps. 83, 7) și „valea Judecății” (Ioil 4, 14), însă este și valea în care a venit Hristos și pe care o va transfigura în veșnicie:

„Ce frumoase sunt casele tale, Iacove, corturile tale, Israele! Ca niște văi împădurite, umbrite, ca niște paradise pe lângă râuri și ca niște corturi pe care le-a împlântat Domnul ca cedrii lângă ape. Va ieși om din sămânța lui și va fi Domnul multor popoare”… (Num. 24, 5-7, LXX)[2].

 „Eu – floarea câmpului, crinul văilor” (Cânt. Cânt. 2, 1, Biblia 1688, cf. LXX).

La Botta: „În cerescul fapt al dimineții/ văile trec, imperiale”

Văile ar putea deține în cel mai mic grad atributul de a fi dinamice, de a…trece ca niște galaxii în cosmos.

Și iată că un ochi pătrunzător – în mod dumnezeiesc,  doar așa – poate să le sesizeze…imperialitatea.

În zorii nașterii acestei lumi, „în cerescul fapt”, adică în cereasca/ dumnezeiasca facere a universului, în dimineața creării ei (dosofteian vorbind: „Demineață când ieș[i], Tu dai rază” (Ps. 64. 25)), s-au născut aceste văi imperiale.

Dumnezeu le-a creat „frumoase”, „mai frumoase ca stelele pale”.

Că ele au devenit „ocean” și „furtună”, aceasta este o situație survenită ulterior.

Însă privite în adâncime, în reflectarea frumuseții lor nealterate, ele își recapătă inocența primordială: „Cosânzeană, Ileană,/ vale făr’ de prihană”.

Ultima strofă este, de fapt, cea care ne dă cheia paradigmei în care trebuie înțeles poemul: Hristos, crinul văilor, este Cel ce a luat „pe umeri” această vale a plângerii și a suit cu ea „dealul” Golgotei pentru a o face din nou vale făr’ de prihană, fiindcă a văzut-o mai frumoasă decât „stelele pale”.

Împăratul și Crinul văilor (floarea de crin a devenit simbol heraldic în Imperiul Bizantin, preluat ulterior de Carol cel Mare și apoi de casa regală franceză) este cel care le îmbracă imperial: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mt. 6, 28-29); „Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Lc. 12, 27) – Biblia 1988.

Putem considera oare că Botta nu a avut în vedere aceste semnificații?

Dimpotrivă, considerăm că, din această perspectivă, poetul, cununat cu lumea din dragoste și compasiune pentru ea, este unul care urmează modelul cristic, rolul lui fiind acela de a-i dezvălui frumusețea de Cosânzeană, în poezie.

A scrie poezie înseamnă a-și asuma această „clară povară”, când viața aceasta este „vale, neliniște, cruce”.

Dacă o porți astfel…


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 211

[2] Traducerea ne aparține.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén