Emil Botta: masca de histrion [19]

Această perspectivă pare a fi reluată și în Mattinata, în care lumea de jos, simbolizată de metafora văii (de origine psalmică, reprodusă însă de nenumărate ori în poezia noastră până la Botta), este receptată în opoziție cu lumea siderală, cu frumusețea cosmică.

Numai că rezultatul comparației este inversat, splendoarea universului stelar părând palidă pe lângă cea a  lumii pământene:

În cerescul fapt al dimineții
văile trec, imperiale…
Sunt frumoase văile mele,
mai frumoase ca stelele pale.

Vale ocean, vale-n furtună,
sufletul meu cu tine se cunună,
cu roua ta, Cosânzeană, Ileană,
vale făr’ de prihană.

Dacă sui dealul, cu mine te-oi lua,
de n-ai putere, te-oi ajuta,
clară povară, pe umeri te-oi duce,
vale, neliniște, cruce.

O primă privire, neatentă, ar putea interpreta acest poem ca un gest iconoclast al autorului.

Este însă un poem cristic.

E ilustrată, în mod abscons, atitudinea Fiului lui Dumnezeu, Care a plecat cerurile și S-a pogorât ca să rezidească acest pământ în frumusețea și sfințenia lui originară.

Nu e mai puțin importantă, în fața Lui, această planetă în care l-a așezat pe om (macrocosm în microcosmos, rezumatul creației și chipul Său) decât toată imensitatea cosmică.

Dimpotrivă, cum arăta odinioară Sfântul Antim Ivireanul în didahii, din tot universul, pământul pare a fi în centrul atenției lui Dumnezeu, Care învârtejește soarele în jurul lui:

îndrăgeşte
şi iubeşte mai mult
pre smeritul acesta de pământ /…/

spre dânsul
luminează cu razele sale,
spre dânsul
împodobeşte cu toate feliurile de copaci,
spre dânsul încununează cu florile,

spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile,
pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale.
Şi, pentru ca să nu se depărteze
de la el niciodată,

face pururea
o învârtejire împrejurul lui
cu un umblet necontenit[1].

Întorcându-ne la Botta, poemul său înfățișează o perspectivă ortodoxă, scripturală.

Acest pământ este „valea plângerii” (Ps. 83, 7) și „valea Judecății” (Ioil 4, 14), însă este și valea în care a venit Hristos și pe care o va transfigura în veșnicie:

„Ce frumoase sunt casele tale, Iacove, corturile tale, Israele! Ca niște văi împădurite, umbrite, ca niște paradise pe lângă râuri și ca niște corturi pe care le-a împlântat Domnul ca cedrii lângă ape. Va ieși om din sămânța lui și va fi Domnul multor popoare”… (Num. 24, 5-7, LXX)[2].

 „Eu – floarea câmpului, crinul văilor” (Cânt. Cânt. 2, 1, Biblia 1688, cf. LXX).

La Botta: „În cerescul fapt al dimineții/ văile trec, imperiale”…

Văile ar putea deține în cel mai mic grad atributul de a fi dinamice, de a…trece ca niște galaxii în cosmos.

Și iată că un ochi pătrunzător – în mod dumnezeiesc,  doar așa – poate să le sesizeze…imperialitatea.

În zorii nașterii acestei lumi, „în cerescul fapt”, adică în cereasca/ dumnezeiasca facere a universului, în dimineața creării ei (dosofteian vorbind: „Demineață când ieș[i], Tu dai rază” (Ps. 64. 25)), s-au născut aceste văi imperiale.

Dumnezeu le-a creat „frumoase”, „mai frumoase ca stelele pale”.

Că ele au devenit „ocean” și „furtună”, aceasta este o situație survenită ulterior.

Însă privite în adâncime, în reflectarea frumuseții lor nealterate, ele își recapătă inocența primordială: „Cosânzeană, Ileană,/ vale făr’ de prihană”.

Ultima strofă este, de fapt, cea care ne dă cheia paradigmei în care trebuie înțeles poemul: Hristos, crinul văilor, este Cel ce a luat „pe umeri” această vale a plângerii și a suit cu ea „dealul” Golgotei pentru a o face din nou vale făr’ de prihană, fiindcă a văzut-o mai frumoasă decât „stelele pale”.

Împăratul și Crinul văilor (floarea de crin a devenit simbol heraldic în Imperiul Bizantin, preluat ulterior de Carol cel Mare și apoi de casa regală franceză) este cel care le îmbracă imperial: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mt. 6, 28-29); „Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Lc. 12, 27) – Biblia 1988.

Putem considera oare că Botta nu a avut în vedere aceste semnificații?

Dimpotrivă, considerăm că, din această perspectivă, poetul, cununat cu lumea din dragoste și compasiune pentru ea, este unul care urmează modelul cristic, rolul lui fiind acela de a-i dezvălui frumusețea de Cosânzeană, în poezie.

A scrie poezie înseamnă a-și asuma această „clară povară”, când viața aceasta este „vale, neliniște, cruce”.

Dacă o porți astfel…