Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [23]
Traduceri patristice
*
vol. 4
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș
*** 
Sfântul Augustin,
Episcopul Hipponei
(13 noiembrie 354-28 august 430,
pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)
*
Despre Sfânta Treime
*
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.
***
Astfel, de aceea ei[1] gândesc că pot convinge [oamenii], că și înainte de întrupare Fiul era muritor prin Sine Însuși [per Se Ipsum].
Pentru că nici schimbabilitatea nu este numită, în mod nepotrivit, mortalitate [mortalitas], [lucru] în conformitate cu care se spune că și sufletul moare.
[Dar] nu pentru că [sufletul] se modifică sau se transformă în corp sau în oricare altă substanță, ci în însăși substanța sa. În oricare alt mod ar fi acum. Și, de asemenea, [în alt fel] a fost, după [teoria care spune că] ceea ce încetează a fi ceea ce era se descoperă a fi muritor.
Pentru că astfel se spune[2] și [despre perioada de] dinainte de a Se fi născut Fiul lui Dumnezeu din Fecioara Maria, [că] El a apărut Părinților noștri nu în una și aceeași formă [specie], ci pluriform [multiformiter], într-un fel sau în alt fel.
Și este văzut prin Sine Însuși [, zic ei], pentru că încă nu și-a asumat trupul, [dar] ființa [substantia] Lui a fost vizibilă ochilor muritori[3].
Și este muritor, tot pe atât pe cât este și schimbător [mutabilis].
La fel și Duhul Sfânt, Care a apărut o dată ca porumbiță, altă dată ca foc.
Căci nu Treimii, zic [ei], ci, în mod singular și propriu, doar Tatălui se cuvine [cinstea, atunci] când se spune: Nemuritorului, nevăzutului, singurului Dumnezeu (I Tim. 1, 17).
[Cât] și [atunci când se spune]: „Celui ce singur are nemurirea și locuiește în lumină neapropiată. Pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să Îl vadă” (I Tim. 6, 15-16).
16. Să-i lăsăm, așadar, pe aceștia, care nu pot cunoaște nici [măcar] firea invizibilă a sufletului!
[Căci de unii ca aceștia] era departe, la mare distanță, [puterea] de-a cunoaște [firea] lui Dumnezeu, [Cel] unul și singurul. Adică firea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
[Care] nu numai că rămâne nevăzută, adevărată și neschimbabilă, dar și prin aceasta se păstrează în nemurire adevărată și curată [sincera].
Noi spunem că Dumnezeu nu a apărut niciodată ochilor trupești[4]. Nici Tatăl, nici Fiul, nici Duhul Sfânt. Doar dacă nu cumva [El Și-a făcut simțită prezența], printr-o creatură trupească supusă puterii Sale[5].
[Căci noi suntem] gata de a ne lăsa corectați, dacă suntem opriți într-un mod fratern și cu dreptate. [Fiindcă suntem] gata chiar dacă suntem mușcați de un dușman, care totuși ar spune adevărul[6].
Să căutăm, [deci], în pace creștinească și prin studiu împăciuitor, dacă, [mai] înainte ca Hristos să vină în trup, Dumnezeu a apărut[7] Părinților noștri, în mod indistinct [, ca Treime], sau [a apărut doar] o persoană din Treime, sau [au apărut persoanele Treimii] una câte una, ca într-o succesiune.
*
Capitolul X
17. Și astfel, din aceea ce se scrie la Facerea, Dumnezeu a vorbit, mai întâi, cu omul pe care l-a plăsmuit din lut [de limo].
Dacă trecem peste semnificația la figurat [figurata] [a exprimării], ca să fie ținută credința lucrurilor purtate [scrise] chiar în mod literal [ad litteram], dezbatem [în esență] aceasta: [dacă] în chipul omului [in specie humanis] este văzut Dumnezeu, atunci când a vorbit cu omul.
Într-adevăr, aceasta nu este spusă, în mod expres, în carte, ci ea rezonează/ reiese [resonat] dintr-o lectură [care se păstrează] în același perimetru [circumstantia][8].
[Lucru care se înțelege] cu claritate din ceea ce este scris: a auzit Adam glasul lui Dumnezeu plimbându-se în Rai, pe înserat, și s-a ascuns pe sine în mijlocul pomilor [in medio ligni], care erau în Rai [in Paradiso].
Și Dumnezeu a zis: Adame, unde ești?
[Și el] a răspuns: Am auzit glasul Tău și m-am ascuns de la fața Ta, pentru că sunt gol (Fac. 3, 8-10).
Nu văd, deci, în ce fel se poate să înțelegi ad litteram o astfel de plimbare a lui Dumnezeu și convorbire [a Lui cu omul], decât în formă omenească [in specie humana][9].
Și nici nu poți să zici, așadar, că s-a făcut glasul numai [acolo] unde se spune [că] S-a plimbat Dumnezeu. Sau [că] Cel, Care Se plimba în [acel] loc, nu a fost văzut [visibilem], când [până] și Adam zice că s-a ascuns de la fața lui Dumnezeu.
Așadar, Cine era El? [Era] Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt?
Sau Dumnezeu în întregime, Treimea Însăși, în mod indistinct, vorbea cu omul în chipul omului [in forma hominis][10]?
Într-adevăr, nicăieri nu se vede, în contextul Scripturii, [vreo subliniere a faptului că] se trece de la [o] persoană la [o altă] persoană [a persona ad persona] [a Treimii], ci primul om este văzut vorbind cu Acela, Care a zis: „Să fie lumină”, „Să fie tărie/ firmament” (Fac. 1. 3, 6) și celelalte, [care s-au făcut] în acele câteva zile[11].
[Căci] Îl considerăm numai pe Dumnezeu Tatăl [ca fiind Acela, Care] a zis să fie, [la] orice a dorit să facă.
Însă toate le-a făcut [Tatăl] prin Cuvântul Său, Care Cuvânt al Lui Îl recunoaștem [a fi] unicul Fiul al Lui, după dogma dreptei credințe.
Dacă, deci, Dumnezeu Tatăl a vorbit primului om și El Însuși Se plimba în Rai pe înserat [ad vesperam] și de la fața Lui se ascundea păcătosul în mijlocul pomilor, de ce atunci nu se înțelege că El Însuși le-a apărut lui Avraam și Moise și [altora] cărora a vrut [să le apară] și în ce fel a vrut, printr-o creatură supusă Sieși, schimbabilă și văzută/ vizibilă, când [din moment ce] El, în Sine și în ființa Sa, rămâne ceea ce este: neschimbabil și nevăzut?[12]
Dar se poate să se întâmple ca Scriptura să treacă în mod tainic/ ascuns de la [o] persoană la [o altă] persoană [a Treimii] și să relateze [ce s-a întâmplat], [atunci] când Tatăl a zis Să fie lumină! și celelalte. Care sunt amintite [la In. 1, 3] a fi fost făcute prin Cuvântul.
Și, de fapt, să se indice [în Facerea] că Fiul [este Cel care] a vorbit cu primul om. [Căci Scriptura] nu a explicat [aceasta] în mod deschis [aperte][13], dar a spus-o celor care pot să [o] înțeleagă [duhovnicește].
[1] Ereticii.
[2] De către acei eretici.
[3] Adică tocmai ceea ce spune falsa „dogmă” romano-catolică, cum că cei Sfinți, în veșnicie, văd ființa lui Dumnezeu și nu slava Lui.
[4] Cum se mai întemeiază pe Sfântul Augustin, după această mărturisire categorică, cum că nu există vedere mistică cu ochii trupești, doctrina romano-catolică „a vederii” ființei lui Dumnezeu?
Căci, după cum se observă, Sfântul Augustin spune că nicio revelație dumnezeiască nu este sesizată în mod obișnuit, prin vederea comună și banală a ochilor.
[5] Ipoteză pe care o ia în calcul doar pentru ca să o dezmintă puțin mai departe.
[6] Sfântul Augustin se manifestă conciliant față de cei care ar putea susține altceva, chiar și atunci când este convins că aceia nu au dreptate și că – după cum a spus în mai multe rânduri – o gândire trupească și nu duhovnicească îi face să susțină ceea ce susțin.
Însă aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă întotdeauna un creștin ortodox și pe care au avut-o toți Sfinții Părinți: aceea de a asculta și argumentele adversarilor și de a-i dezminți prin argumente imbatabile, pline de rațiune și de bun simț.
Dialogul argumentelor, din care să învingă înțelepciunea dumnezeiască, este singura cale de urmat. A-l anihila pe celălalt pentru că nu e de acord cu noi nu a fost niciodată atitudinea Sfinților Părinți și a Bisericii Ortodoxe.
Pe de altă parte, dacă unora dintre credincioșii noștri ortodocși le lipsesc argumentele sau obișnuința dialogului, ca și a studiului despre care vorbește aici Sfântul Augustin, nu e vina Adevărului că nu are cine să Îl apere, așa cum cereau Sfinții Părinți.
[7] Cu sensul de: S-a arătat, S-a descoperit, S-a revelat.
[8] Aici Sfântul Augustin pune iarăși o problemă foarte spinoasă: a nonliteralității unor pasaje din Sfânta Scriptură, care trebuie interpretate privind foarte atent și smerit în jur: la context și, de fapt, la întregul text al Scripturii.
[9] Într-un mod antropomorf.
[10] Dumnezeu S-a arătat în formă umană Sfântului Adam, dar văzut în chip extatic. Adică Dumnezeu nu S-a întrupat atunci pentru a vorbi cu Sfinții Protopărinți.
[11] Ale derulării acelor fapte primordiale. Căci se înțelege, urmărind în mod strict literalitatea Scripturii, că a vorbit cu Sfântul Adam Cel despre Care s-a spus până atunci că a creat universul și Care este, îndeobște considerat, a fi Tatăl. Pentru că Scriptura nu a menționat pe parcurs că a început să vorbească și despre Altcineva, despre o altă persoană a Sfintei Treimi.
[12] Adică felul în care Dumnezeu S-a arătat, în mod extatic, Sfinților Adam, Avraam și Moise a fost diferit, dar totuși Sfânta Scriptură nu ne spune nicăieri că Dumnezeu S-a revelat odată pentru totdeauna, la început, lui Adam, iar după aceea ar fi vorbit cu Sfinții Profeți printr-o creatură.
Și totuși, Dumnezeu, Cel neschimbat, este văzut de către fiecare Sfânt, în extaz, în mod diferit. Aceasta pentru că revelațiile Sfinților sunt particulare, adresate fiecăruia dintre ei, deși este același Dumnezeu, Care Se revelează și Care, în Sine, rămâne nemișcat și neschimbat.
[13] În primele două capitole din Facerea.
Pingback: Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [25] |
Pingback: Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [41] | Teologie pentru azi
Pingback: Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [45] | Teologie pentru azi