Alergarea continuă!

Istorie 4. 35

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a.

***

În pagina 51, autorul face prima afirmație adecvată parabolelor: ele au „o dimensiune apofatică”. Și dacă au o dimensiune apofatică, atunci ele nu sunt circumstanțiale, așa după cum autorul a afirmat anterior, pentru că apofatismul presupune o continuă înțelegere a parabolelor.

În p. 55, Pleșu explică ce înseamnă apofatismul parabolelor. Și anume faptul că „parabolele cheamă și totodată țin la distanță” pe cel credincios. Pentru că ele presupun o înaintare continuă în înțelegerea lor. Însă ținerea la distanță nu e datorată lui Dumnezeu ci lipsei noastre de creștere în înțelegerea Lui.

„Credința…e un mod de viață[1].

În aceeași pagină 58, autorul consideră că făclia sub obroc și cetatea pe munte sunt două parabole în care avem de-a face cu „o ieșire a tainei în lumină”. Eu consider că în fiecare parabolă și în fiecare minune a Domnului avem de-a face cu acest lucru: cu o revelare și mai accentuată a divino-umanității Sale. Pentru că scopul Domnului a fost acela de a ne încredința deplin de întruparea Sa și despre faptul că Dumnezeu e Treime și că sensul omului este îndumnezeirea lui.

„Adevărul dumnezeiesc nu e făcut să treacă neobservat”, pentru că el trebuie „să lucreze ca un reper puternic, să iradieze asupra celor din preajmă”[2].

Parabolele însă nu au menirea să îi lase pe oameni „în ceață”[3] ci, după cum spune autorul în aceeași pagină, ele au un mesaj „hiperevident”[4].

Dar, pe de altă parte, se observă faptul că Pleșu nu consideră limbajul drept un spațiu propriu al exprimării experienței mistice. Pentru că el vorbește despre „dictatura castratoare a orizontalității”[5]. Iar orizontalitatea, aici, e totuna cu limbajul.

Însă exprimarea experienței nu este un obroc pentru experiență, ci o invitație la experiență. Pentru că experiența mistică este personală și ea nu poate fi transmisă prin mărturisirea ei. Mărturisirea experienței are rolul doar de a te înflăcăra pentru căutarea ei și de a-ți preciza detaliile realității ei.

În n. 1, p. 63, autorul ne deconspiră unul dintre aporturile colaboratorilor la cartea sa. Două texte patristice indicate de Anca Manolescu.

Mi-aș fi dorit, ca cititor, ca autorul să vorbească despre totalitatea sugestiilor pe care le-a primit de la alții, pentru ca să știm cât e…Andrei Pleșu în această carte și care e ponderea ideile altora, în afară de bibliografia citată.

Pentru că ideile altora, primite „prietenește” sau ideile pe care și le-a asumat de la alții fără citarea lor, după ochiul meu specializat în domeniu, sunt numeroase iar ideea de fond a autorului nu există.

Ea ar fi existat în momentul, când cartea de față ar fi fost o nevoie sistemică în înțelegerea teologică și nu o abordare lacunară a unei problematici evanghelice.

Din p. 73 începe discuția despre parabola Semănătorului. Și autorul are dreptate când spune că „a înțelege” înseamnă „a interioriza o stare”[6]. Și mai bine zis: a înțelege începe odată cu faptul de a fi umplut de o stare, adică de prezența harului lui Dumnezeu.

E adevărat și faptul că prostia non-patologică nu este „inocentă”[7]. E o patimă. Născută din lene și din indiferență.

Însă prin divagația începută în p. 81 și terminată în p. 83, autorul a abandonat discutarea parabolei.

O constatare corectă e și aceea că trebuie „să colaborezi cu realul în datele lui[8]. Să nu presupui că realitatea e alta decât este. Decât aceea pe care o simți tot timpul.

„Sufletul avariat [de păcate n.n.] rămâne infinit recuperabil[9].

De la p. 93 începe divagația despre răbdare. Și în loc să vadă răbdarea în relație cu Dumnezeu, autorul o tratează în sine, ca subiect filosofic. Însă răbdarea în Scriptură nu e un subiect ci o cale spre întâlnirea cu Subiectul discuției teologice, Care e Dumnezeu. Tocmai în p. 95 ajunge la răbdarea pusă în relație cu Domnul, pe care o tratează fugitiv.

Din p. 97 începe discuția despre copiii din piețe. Însă nu începe discuția ex abrupto ci divaghează spre problema spiritului critic[10].

Dar nu pot fi de acord cu aserțiunea sa: „spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental[11]. Cine are spirit critic, adică putere de judecată, acela e un om duhovnicesc, un om plin de experiență și nu un prostuț.

Însă autorul începe să vorbească despre „spiritul critic”, adică despre un străvăzător al experienței, dar se referă, de fapt, la râzgâiații cu diplomă, la cei plini de o proastă creștere intelectuală[12]. Adică la intelectualii fără experiență duhovnicească și profundă de viață, care sunt părerologi și nu cunoscători ai lucrurilor.

În continuare, Andrei Pleșu face o afirmație cu totul în dizarmonie cu istoria gândirii. Și anume că „gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare[13].

Însă de la filosofii lumii vechi și până la filosofii postmodernității, cu toții au dovedit că gândirea nu numai că e plină de mofturi ci și de nebunii și exclusivisme de tot felul.

Nietzsche e genial pentru că i-a minimalizat pe toți de dinaintea lui. Kant e genial pentru că a exclus experiența din calcul. Exclusivismul și unilateralitatea sunt modul de-a fi al gândirii filosofice. Iar dacă filosofii păgâni erau niște teologi ratați ai vremii lor sau niște aroganți cu zeii, marii filosofi ai modernității au fost, aproape în exclusivitate, teologi catolici și protestanți sau oameni care au vrut să exorcizeze gândirea oamenilor de credința creștină.

Gândirea autonomă, cea care exclude revelația dumnezeiască, e un moft continuu. „Piața” lumii și a ideilor este un supermarket de extremisme. Pentru că ideile omului sunt considerate mai presus decât omul și detașate de el.

Numai gândirea duhovnicească nu e mofturoasă și exclusivistă. Ea se ocupă de patimi și de păcatele lumii cu atenție și responsabilitate. De aceea nu își permite să-i disprețuiască pe oameni, pentru că știe că oamenii se pot converti în orice clipă și pot ieși din caruselul vieții lipsite de sens.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 58.

[2] Idem, p. 59.

[3] Idem, p. 60.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 62.

[6] Idem, p. 81.

[7] Idem, p. 82.

[8] Idem, p. 86.

[9] Idem, p. 88.

[10] Idem, p. 98.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 98-99.

Emil Botta: masca de histrion [20]

Universul poetic al lui Botta se învârte și pe mai departe în jurul acelorași teme și obsesii, pe care le-am semnalat până acum și le-am analizat.

Credem că e timpul unei sistematizări. Vom încerca să definim esența acestui tip de poezie.

Ea poate fi considerată pur și simplu modernistă și tratată în consecință.

Dar prin ceea ce am scris până acum, am demonstrat că există însă și un înalt grad de noutate pe care îl aduce lirica sa, tocmai prin recuperarea unor tușe vechi de limbaj și de gândire.

Se poate spune că Emil Botta realizează o extraordinară stilizare a expresivității poetice românești și totodată a unui număr foarte mare de motive poetice, reinventate și colajate la el în poezie într-un mod cu totul original, în care tipare expresive foarte vechi, ale literaturii noastre medievale, stau lejer lângă altele romantice și moderne.

Forma poeziei sale e baladesc-romantică. Poemele stau sub semnul unui romantism tutelar, și acesta reinventat, înțeles în mod fundamental ca idee genială de contopire a trecutului îndepărtat, elegiac și idilic, cu trecutul mai apropiat și cu prezentul, într-un strai de poveste și cântec popular, de basm și poezie modernistă.

Ca în aceste versuri:

Ai o viperă în păr, ia seama!
când te-ai înclinat să bei
din lucindă cupa crinului,
am văzut căpșorul viperei.

Codrul, cu armele-i, ne înconjoară.
Tiran e codrul. Să fugim.
Aruncă oglinda, înfățișarea,
o, vie în murmure, tulbure, marea,
noi seninele Zodii să fim.

Tu Lebăda, floarea genunei albastre,
Arcașul sunt eu, cu strălucii săgeți;
o, decât munții pletoșilor geți,
mai înalte-s iubirile noastre.

Și viscolul bate a vis, a părere…

Aruncă și gresia, în țara-i n-om mere…

Oh, vântul ne minte cu farmece muzici,
cu șoapta mistralului, a palmilor sudici,
cu heruvicu-i viers de vioară.

Lup voi fi, Meșter Lup, călătorul,
fi-vei tu frageda Jupâniță Mioară,
și sărutări aprinse cu carul ne-om da.

Filipica stelelor n-o asculta
o, nu, nu care cumva
în unda-le clară frumusețea să-ți spurci;
că stelele vor să ne vadă
ori topindu-ne ca o zăpadă,
ori ca păcătoșii în furci.

Așterne-te dorului, până la moarte.
Moartea, de fapt, nu ne-o lovi;
dar s-ar putea ca într-o bună zi,
îmbătați de ceruri și dragoste,
să uităm din somn a ne trezi.

(Anacreontica)

*

Tot colindând am înnoptat
sub Ursa Mare, de lume departe
când, ce să vezi, o haită de îngeri.
Cu o sublimă ferocitate
ne dă târcoale, adulmecă,
șleahta bizarilor, haita de îngeri.

Ah, m-aș întoarce la religia Lunei!
Să adorm, să visez o apă bântuită de lună,
ca doar atunci Domnul să-și plimbe
înstelatele degete, în mine să-și plimbe.

(Adorația Lunei)

Poate că unii ar fi tentați să privească operațiile poetice ale lui Botta ca pe un gen de intertextualitate postmodernă, dar o să ne oprim la conceptul de sinteză poetică dintr-o rațiune foarte precisă, aceea că s-a aflat în intenția autorului.

Fuziunile pe care le operează Botta sunt surprinzătoare, atât în plan lingvistico-poetic, cât și conceptual-poetic.

Poetul este cu adevărat un maestru al costumelor și al decorurilor poetice. Din câteva mișcări geniale recreează un ansamblu excepțional, un Shakespeare redivivus, un Hamlet interpretat modern.

Doar că subiectul lui nu e Hamlet.

Subiectul lui e…toată poezia românească, nerezumată, cum au susținut și alții, la producțiile în versuri.

Poezie românească reprezintă, de fapt, pentru el, un ansamblu de atitudini spirituale și de proiecții vizionare, specifice literaturii și cugetării românești.

Aducerea sub aceeași cupolă a tuturor acestor semnificații, revărsate într-un perimetru întins de timp, reasamblate pentru a fi capabile să fuzioneze într-un mod nesperat de bine, se face, cum spuneam, sub auspiciile romantismului, ba chiar ale unui des sugerat eminescianism tutelar.

Multe poeme sunt balade moderne, povești simbolic-eliptice, epopei/ legende contemporane cu aer medieval-romantic, reduse la esență și transpuse în regie modernă:

De mult visez că Roland e pe aici…
Și vântul când suflă prin ramul arinului,
ascult înfiorat și suspin:
E Olifantul, e cornul Paladinului!

Iarna, în iarna cea grea,
când viscolul bate în ram fără milă,
strig nebun, ca de luptă: Montjoie!
Și revin apoi la viața-mi umilă.

(Epopee)

*

Ascultă. E luntrea vikingilor!
Cadența lopeților ce clar se aude!
Și al goelanzilor țipăt fantastic
ne smulge din vis.

Acum sunt la poartă. Ei vin
din fiordul de gheață, din lună;
au navigat multe nopți pân’ s-ajungă la noi,
albiți de-nspumarea meteoricei mări.

(Noapte din Andersen)

Povestea baladei romantice am depănat-o într-un alt articol…[1].

Dar nu putem să nu realizăm că această baladă, a cărei resurecție o vor proclama alții, era deja un deziderat foarte vechi al liricii românești.

Cerchiștii se vor declara doar deziluzionați de eșecul tradiționaliștilor în această privință, dar scopul în sine era, de fapt, de multă vreme urmărit.

Căci balada…plutea în aer.

Emil Botta e (încă) o dovadă în acest sens. Însă el este și o dovadă a faptului că nu recursul la tradiția românească este în sine steril din punct de vedere estetico-poetic, ci cauza eșecului amintit mai sus trebuie identificată, așa cum a făcut-o în mod foarte corect Mircea Scarlat, în „lipsei unei autentice vocații poetice la reprezentanții mișcării”[2]. Scarlat se referă la neosemănătorism, dar concluzia poate fi extinsă…

Botta, de altfel, considerăm că le-a oferit sugestii cerchiștilor – despre unele am mai vorbit[3].

În spatele construcțiilor sale, al colajelor multiple, stă însă un autor în mod real măcinat, el însuși, de melancolii, care își îmbracă tristețile în vestigii medieval-romantice, pe ritm interior de baladă.

Maximul paradox este că sentimentele sunt foarte personale, și acest lucru face poezia vie, o scoate din zona artificialului pur, a artefactului:

Nu sunt pe placul inimii mele
domișoarele roze,
ce mi-au sfâșiat obrajii
cu sărutările lor
în taverna celor Două Roze.

M-au asemuit poate cu eroul faimos,
cu nostimadele, cu baladele, cu palavrele sale;
deși n-am strai de fir și purecii m-au ros,
deși n-am la pantofi aurii paftale,
o, deși beau cel mai prost vin,
domnișoarele roze,
în taverna celor Două Roze,
datu-mi-au chin peste chin.

(Humoresca)

*

Mă încearcă un demon
la căderea serii;
cugete, fii liniștit,
cugete, fii împietrit
la căderea serii.

O noapte de paradisuri
văpaie asupra-mi așterne. /…/

Se făcea că intrasem ca iarba în secera lunei,
se făcea că murisem din cauza lunei
de inimă rea.

(În munți)

*

Întristare care cuprinzi
mijlocelul florilor,
Întristare care așterni pe buzele
florilor, surorilor,
un ușor, mistuitor sărut /…/

Întristare și Amurgire,
întâmplări ale sufletului meu,
ritmuri ale inimii mele,
să încremenesc între voi
care între două furii aș vrea,
asemenea apei fermecate, între pământ și cer.

 (Documente asupra melancoliei)


[1] A  vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/02/17/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir-1/.

[2] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. IV, cu un Argument de Nicolae Manolescu, ediție de Dora Scarlat, Ed. Minerva, București, 1990, p. 96.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/07/cateva-probleme-legate-de-mistretul-cu-colti-de-argint/.