Emil Botta: masca de histrion [20]

Universul poetic al lui Botta se învârte și pe mai departe în jurul acelorași teme și obsesii, pe care le-am semnalat până acum și le-am analizat.

Credem că e timpul unei sistematizări. Vom încerca să definim esența acestui tip de poezie.

Ea poate fi considerată pur și simplu modernistă și tratată în consecință.

Dar prin ceea ce am scris până acum, am demonstrat că există însă și un înalt grad de noutate pe care îl aduce lirica sa, tocmai prin recuperarea unor tușe vechi de limbaj și de gândire.

Se poate spune că Emil Botta realizează o extraordinară stilizare a expresivității poetice românești și totodată a unui număr foarte mare de motive poetice, reinventate și colajate la el în poezie într-un mod cu totul original, în care tipare expresive foarte vechi, ale literaturii noastre medievale, stau lejer lângă altele romantice și moderne.

Forma poeziei sale e baladesc-romantică. Poemele stau sub semnul unui romantism tutelar, și acesta reinventat, înțeles în mod fundamental ca idee genială de contopire a trecutului îndepărtat, elegiac și idilic, cu trecutul mai apropiat și cu prezentul, într-un strai de poveste și cântec popular, de basm și poezie modernistă.

Ca în aceste versuri:

Ai o viperă în păr, ia seama!
când te-ai înclinat să bei
din lucindă cupa crinului,
am văzut căpșorul viperei.

Codrul, cu armele-i, ne înconjoară.
Tiran e codrul. Să fugim.
Aruncă oglinda, înfățișarea,
o, vie în murmure, tulbure, marea,
noi seninele Zodii să fim.

Tu Lebăda, floarea genunei albastre,
Arcașul sunt eu, cu strălucii săgeți;
o, decât munții pletoșilor geți,
mai înalte-s iubirile noastre.

Și viscolul bate a vis, a părere…

Aruncă și gresia, în țara-i n-om mere…

Oh, vântul ne minte cu farmece muzici,
cu șoapta mistralului, a palmilor sudici,
cu heruvicu-i viers de vioară.

Lup voi fi, Meșter Lup, călătorul,
fi-vei tu frageda Jupâniță Mioară,
și sărutări aprinse cu carul ne-om da.

Filipica stelelor n-o asculta
o, nu, nu care cumva
în unda-le clară frumusețea să-ți spurci;
că stelele vor să ne vadă
ori topindu-ne ca o zăpadă,
ori ca păcătoșii în furci.

Așterne-te dorului, până la moarte.
Moartea, de fapt, nu ne-o lovi;
dar s-ar putea ca într-o bună zi,
îmbătați de ceruri și dragoste,
să uităm din somn a ne trezi.

(Anacreontica)

*

Tot colindând am înnoptat
sub Ursa Mare, de lume departe
când, ce să vezi, o haită de îngeri.
Cu o sublimă ferocitate
ne dă târcoale, adulmecă,
șleahta bizarilor, haita de îngeri.

Ah, m-aș întoarce la religia Lunei!
Să adorm, să visez o apă bântuită de lună,
ca doar atunci Domnul să-și plimbe
înstelatele degete, în mine să-și plimbe.

(Adorația Lunei)

Poate că unii ar fi tentați să privească operațiile poetice ale lui Botta ca pe un gen de intertextualitate postmodernă, dar o să ne oprim la conceptul de sinteză poetică dintr-o rațiune foarte precisă, aceea că s-a aflat în intenția autorului.

Fuziunile pe care le operează Botta sunt surprinzătoare, atât în plan lingvistico-poetic, cât și conceptual-poetic.

Poetul este cu adevărat un maestru al costumelor și al decorurilor poetice. Din câteva mișcări geniale recreează un ansamblu excepțional, un Shakespeare redivivus, un Hamlet interpretat modern.

Doar că subiectul lui nu e Hamlet.

Subiectul lui e…toată poezia românească, nerezumată, cum au susținut și alții, la producțiile în versuri.

Poezie românească reprezintă, de fapt, pentru el, un ansamblu de atitudini spirituale și de proiecții vizionare, specifice literaturii și cugetării românești.

Aducerea sub aceeași cupolă a tuturor acestor semnificații, revărsate într-un perimetru întins de timp, reasamblate pentru a fi capabile să fuzioneze într-un mod nesperat de bine, se face, cum spuneam, sub auspiciile romantismului, ba chiar ale unui des sugerat eminescianism tutelar.

Multe poeme sunt balade moderne, povești simbolic-eliptice, epopei/ legende contemporane cu aer medieval-romantic, reduse la esență și transpuse în regie modernă:

De mult visez că Roland e pe aici…
Și vântul când suflă prin ramul arinului,
ascult înfiorat și suspin:
E Olifantul, e cornul Paladinului!

Iarna, în iarna cea grea,
când viscolul bate în ram fără milă,
strig nebun, ca de luptă: Montjoie!
Și revin apoi la viața-mi umilă.

(Epopee)

*

Ascultă. E luntrea vikingilor!
Cadența lopeților ce clar se aude!
Și al goelanzilor țipăt fantastic
ne smulge din vis.

Acum sunt la poartă. Ei vin
din fiordul de gheață, din lună;
au navigat multe nopți pân’ s-ajungă la noi,
albiți de-nspumarea meteoricei mări.

(Noapte din Andersen)

Povestea baladei romantice am depănat-o într-un alt articol…[1].

Dar nu putem să nu realizăm că această baladă, a cărei resurecție o vor proclama alții, era deja un deziderat foarte vechi al liricii românești.

Cerchiștii se vor declara doar deziluzionați de eșecul tradiționaliștilor în această privință, dar scopul în sine era, de fapt, de multă vreme urmărit.

Căci balada…plutea în aer.

Emil Botta e (încă) o dovadă în acest sens. Însă el este și o dovadă a faptului că nu recursul la tradiția românească este în sine steril din punct de vedere estetico-poetic, ci cauza eșecului amintit mai sus trebuie identificată, așa cum a făcut-o în mod foarte corect Mircea Scarlat, în „lipsei unei autentice vocații poetice la reprezentanții mișcării”[2]. Scarlat se referă la neosemănătorism, dar concluzia poate fi extinsă…

Botta, de altfel, considerăm că le-a oferit sugestii cerchiștilor – despre unele am mai vorbit[3].

În spatele construcțiilor sale, al colajelor multiple, stă însă un autor în mod real măcinat, el însuși, de melancolii, care își îmbracă tristețile în vestigii medieval-romantice, pe ritm interior de baladă.

Maximul paradox este că sentimentele sunt foarte personale, și acest lucru face poezia vie, o scoate din zona artificialului pur, a artefactului:

Nu sunt pe placul inimii mele
domișoarele roze,
ce mi-au sfâșiat obrajii
cu sărutările lor
în taverna celor Două Roze.

M-au asemuit poate cu eroul faimos,
cu nostimadele, cu baladele, cu palavrele sale;
deși n-am strai de fir și purecii m-au ros,
deși n-am la pantofi aurii paftale,
o, deși beau cel mai prost vin,
domnișoarele roze,
în taverna celor Două Roze,
datu-mi-au chin peste chin.

(Humoresca)

*

Mă încearcă un demon
la căderea serii;
cugete, fii liniștit,
cugete, fii împietrit
la căderea serii.

O noapte de paradisuri
văpaie asupra-mi așterne. /…/

Se făcea că intrasem ca iarba în secera lunei,
se făcea că murisem din cauza lunei
de inimă rea.

(În munți)

*

Întristare care cuprinzi
mijlocelul florilor,
Întristare care așterni pe buzele
florilor, surorilor,
un ușor, mistuitor sărut /…/

Întristare și Amurgire,
întâmplări ale sufletului meu,
ritmuri ale inimii mele,
să încremenesc între voi
care între două furii aș vrea,
asemenea apei fermecate, între pământ și cer.

 (Documente asupra melancoliei)