Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 10 octombrie 2013

Evazivi

Suntem evazivi/ vagi când vine vorba despre virtuți. Când e să vorbim, să predicăm despre virtuți, spunem lucruri generale, pentru că sunt departe de noi…și subliniem pregnant păcatul, patima.

Numai că sublinierea patimii, fără modurile cum scăpăm de ea, nu ne e de niciun folos.

Patima, neexplicată din interiorul celui vindecat de patimă, nu e o ferire de patimă ci o enervare, o curiozitate, o mergere către patimă.

De aceea credința ortodoxă este luminoasă, e frumoasă, e plină de cutremurare când e propovăduită de cei care s-au curățit pe ei de patimi, s-au umplut de har și, ca niște oameni frumoși, ca niște intimi ai Stăpânului, pot să îți vorbească despre greul…care devine dulce, despre răutățile care se transformă în binecuvântări.

Fără ca să vezi pe viu oameni care au înviat din morți, adică din păcatele lor, nu poți iubi Ortodoxia.

Pentru că Ortodoxia e viața cu Dumnezeu, e viața de sfințenie zilnică și nu o vacanță din când în când, când dăm de marea harului.

Înțeleg…înțeleg foarte bine de ce oamenilor le e greu să fie ascetici. Adică să renunțe la patimile lor și la toate păcatele.

Pentru că nu au experiența reală, practică, interioară, a ceea ce se petrece când renunți…la rău.

Când însă te molipsești, în sensul bun, de experiența vindecării…atunci tragi de tine continuu spre bine, te duci spre bine, spre virtute, chiar dacă obișnuința păcătoasă vrea să te tragă înapoi.

De aceea Biserica nu poate convinge prin oamenii ei, dacă oamenii ei nu se sfințesc. Dacă nu le arată în mod practic oamenilor, în ființa lor, pașii schimbării interioare, ontologice.

Cititul nemestecat, cititul transformat în ideologie, frazeologia teologică învățată pe din afară…nu conving!

Convinge numai cel care a experimentat teologia, schimbarea, viața cu Dumnezeu. Cel care vorbește din interiorul experienței și care îi iradiază și pe alții de simțirea lui Dumnezeu.

Așa că a propovădui înseamnă a fi în experiența despre care vorbești.

A fi fără ostentație.

A fi…și a da o explicație a experienței pe măsura fiecăruia în parte.

Adică eu, în mod practic, îi pot vorbi omului și despre cum să se roage și despre ce simte sau poate simți când se roagă.

Pot vorbi despre cum să înțeleagă un text…dar și cum să problematizeze un text.

Dacă poți să îl introduci în înțelegerea unei științe sau a unei perioade istorice, atunci înțelegi nevoia fiecăruia de a cunoaște, de a-și descoperi noi orizonturi de căutare.

Când explicăm virtuțile sau patimile trebuie să le explicăm ca lucruri care au de-a face cu noi, cu interiorul nostru și cu modul în care înțelegem noi lumea.

Pe măsură ce ne despătimim, înțelegerea noastră despre noi și despre lume și despre raportul nostru cu Dumnezeu se schimbă fundamental.

Pentru că despătimirea înseamnă o tot mai mare înțelegere și afundare în simțirea harului lui Dumnezeu și în conștientizarea responsabilității pentru ceea ce facem și spunem.

Curățirea produce înțelegere duhovnicească dar și suplețe trupească.

Se schimbă trupul nostru, se schimbă simțirea noastră, modul nostru de-a vedea lucrurile.

Când te curățești de patimi și poți vorbi despre asta, când simți harul lui Dumnezeu sau ai vederi mistice și poți vorbi despre ele, în tine te-ai schimbat enorm…și nu poți vorbi despre ele detașat.

Vorbești din tine, din realități experimentate…și de aceea cuvântul tău are putere și aduce vindecare oamenilor.

Pentru că le explici, în mod pragmatic, ce se petrece cu ei, dacă vor face același lucru. Adică de se vor curăți de patimi.

Acesta e motivul pentru care suntem evazivi, pentru care vorbim în general despre „viața duhovnicească” și despre „curățirea interioară”: pentru că nu știm ce înseamnă.

Le putem citi la Sfinți, le putem învăța pe de rost…dar ele nu au de-a face cu noi…dacă nu sunt și în noi.

Ce e de făcut?

Să îmbinăm ce nu știm cu ce știm.

Când nu știm…să prezentăm textele celor care au experimentat o anume stare duhovnicească.

Când am trăit ceva anume, să vorbim despre acest lucru…fără să dăm impresia că știm toate ispitele și toate treptele simțirii și ale vederii lui Dumnezeu.

Nici să nu negăm experiența noastră, pentru că poate ajuta pe alții, dar nici să o exagerăm.

Adică trebuie să vorbim pe măsura experienței noastre.

Astfel nu încurajăm hoția „duhovnicească”, impostura, starea în care ne creionăm în fața oamenilor mai mult decât suntem…

Dante, Divina Comedie [26]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

De la p. 678, începe să-i vorbească lui Dante, ca un glas care vorbește dintr-un foc, nimeni altul decât…Sfântul Ioan Teologul.

Pentru Dante, în Rai nu este vorba despre vedere/ contemplație dumnezeiască sau de înțelegeri mistice, ci aici Apostolii țin…disertații teologice.

Numai că vederea celor dumnezeiești, în concepție creștin-ortodoxă, care era și a Sfinților Apostoli, nu e discursivă, ci e supradialectică.

Adică este evident că Dante fantazează foarte mult despre Rai, ca și despre Iad și Purgatoriu, de altfel.

Pentru el este doar un prilej de expunere doctrinară neavând de fapt nici puterea de a imagina măcar niște frumuseți paradisiace copleșitoare.

Dante îi atribuie Sfântului Ioan acest îndemn, pe care i l-ar da lui: de a păstra iubirea în Dumnezeu „și prin umana minte/ și prin Cuvînt [Scriptură]” (p. 680): adică prin rațiune omenească și prin mărturia Scripturii.

Nu se vorbește deloc despre har.

Formularea e cât se poate de protestantă și indică, de fapt, sensul de evoluție al teologiei apusene.

Îl numește pe Dumnezeu „Eul lumii-ntregi” (Ibidem), numai că această și această formulare este cam echivocă și poate da naștere la multe interpretări.

Ne îndepărtăm de înțelegerea lui Dumnezeu ca Treime de persoane.

De altfel, de multe ori Dante se referă la El numindu-L Iubire/ Amor, într-un mod cam indistinct.

Însă teologia romano-catolică a deviat spre o înțelegere panteist-spiritualistă a lui Dumnezeu, în care nu se mai distinge caracterul personal al Treimii.

Nu știu foarte sigur dacă această deviere a început înainte sau după Dante.

Cert e că, recent, papa Francisc îl citează pe Dante ca…teolog și văzător al realităților dumnezeiești: „Dante, in the Divine Comedy, after professing his faith to Saint Peter, describes that light as a „spark, which then becomes a burning flame and like a heavenly star within me glimmers” ”.

Atunci ar trebui ca și Arhiepiscopul de Canterbury să citeze din Milton, ca referință dogmatică

„fulgură”, „acute lucori”/ p. 681.

Beatrice îi deschide ochii lui Dante ca să îl vadă pe Adam, pe care îl roagă să îi vorbească/ p. 681-682.

Adam răspunde că îi cunoaște dorința, pentru că „eu citesc oglinda cea verace/ ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui”.

Notele 106 și 107 de la p. 682, ale lui R. Ortiz, care ar trebui să ne lămurească asupra acestor versuri, ne pun și mai mult pe gânduri.

Căci ele afirmă: „Oglinda: Dumnezeu, în care toate faptele și gândurile omenești sunt reflectate în etern. O copie: fiindcă toate lucrurile create sunt făcute din substanța Sa divină”.

Nu știu dacă toate gândurile omeneșți sunt reflectate în Dumnezeu. Că El le cunoaște e una, că ele se reflectă în eternitate e alta, iar semnificația e din nou echivocă.

Dacă Ortiz exprimă teologia romano-catolică, atunci când spune că „toate lucrurile create sunt făcute din substanța Sa divină”, e foarte grav, pentru că deja asta e concepție budistă și nu creștină.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno