Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

De la p. 678, începe să-i vorbească lui Dante, ca un glas care vorbește dintr-un foc, nimeni altul decât…Sfântul Ioan Teologul.

Pentru Dante, în Rai nu este vorba despre vedere/ contemplație dumnezeiască sau de înțelegeri mistice, ci aici Apostolii țin…disertații teologice.

Numai că vederea celor dumnezeiești, în concepție creștin-ortodoxă, care era și a Sfinților Apostoli, nu e discursivă, ci e supradialectică.

Adică este evident că Dante fantazează foarte mult despre Rai, ca și despre Iad și Purgatoriu, de altfel.

Pentru el este doar un prilej de expunere doctrinară neavând de fapt nici puterea de a imagina măcar niște frumuseți paradisiace copleșitoare.

Dante îi atribuie Sfântului Ioan acest îndemn, pe care i l-ar da lui: de a păstra iubirea în Dumnezeu „și prin umana minte/ și prin Cuvînt [Scriptură]” (p. 680): adică prin rațiune omenească și prin mărturia Scripturii.

Nu se vorbește deloc despre har.

Formularea e cât se poate de protestantă și indică, de fapt, sensul de evoluție al teologiei apusene.

Îl numește pe Dumnezeu „Eul lumii-ntregi” (Ibidem), numai că această și această formulare este cam echivocă și poate da naștere la multe interpretări.

Ne îndepărtăm de înțelegerea lui Dumnezeu ca Treime de persoane.

De altfel, de multe ori Dante se referă la El numindu-L Iubire/ Amor, într-un mod cam indistinct.

Însă teologia romano-catolică a deviat spre o înțelegere panteist-spiritualistă a lui Dumnezeu, în care nu se mai distinge caracterul personal al Treimii.

Nu știu foarte sigur dacă această deviere a început înainte sau după Dante.

Cert e că, recent, papa Francisc îl citează pe Dante ca…teolog și văzător al realităților dumnezeiești: „Dante, in the Divine Comedy, after professing his faith to Saint Peter, describes that light as a „spark, which then becomes a burning flame and like a heavenly star within me glimmers” ”.

Atunci ar trebui ca și Arhiepiscopul de Canterbury să citeze din Milton, ca referință dogmatică

„fulgură”, „acute lucori”/ p. 681.

Beatrice îi deschide ochii lui Dante ca să îl vadă pe Adam, pe care îl roagă să îi vorbească/ p. 681-682.

Adam răspunde că îi cunoaște dorința, pentru că „eu citesc oglinda cea verace/ ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui”.

Notele 106 și 107 de la p. 682, ale lui R. Ortiz, care ar trebui să ne lămurească asupra acestor versuri, ne pun și mai mult pe gânduri.

Căci ele afirmă: „Oglinda: Dumnezeu, în care toate faptele și gândurile omenești sunt reflectate în etern. O copie: fiindcă toate lucrurile create sunt făcute din substanța Sa divină”.

Nu știu dacă toate gândurile omeneșți sunt reflectate în Dumnezeu. Că El le cunoaște e una, că ele se reflectă în eternitate e alta, iar semnificația e din nou echivocă.

Dacă Ortiz exprimă teologia romano-catolică, atunci când spune că „toate lucrurile create sunt făcute din substanța Sa divină”, e foarte grav, pentru că deja asta e concepție budistă și nu creștină.

Did you like this? Share it: