Suntem evazivi/ vagi când vine vorba despre virtuți. Când e să vorbim, să predicăm despre virtuți, spunem lucruri generale, pentru că sunt departe de noi…și subliniem pregnant păcatul, patima.

Numai că sublinierea patimii, fără modurile cum scăpăm de ea, nu ne e de niciun folos.

Patima, neexplicată din interiorul celui vindecat de patimă, nu e o ferire de patimă ci o enervare, o curiozitate, o mergere către patimă.

De aceea credința ortodoxă este luminoasă, e frumoasă, e plină de cutremurare când e propovăduită de cei care s-au curățit pe ei de patimi, s-au umplut de har și, ca niște oameni frumoși, ca niște intimi ai Stăpânului, pot să îți vorbească despre greul…care devine dulce, despre răutățile care se transformă în binecuvântări.

Fără ca să vezi pe viu oameni care au înviat din morți, adică din păcatele lor, nu poți iubi Ortodoxia.

Pentru că Ortodoxia e viața cu Dumnezeu, e viața de sfințenie zilnică și nu o vacanță din când în când, când dăm de marea harului.

Înțeleg…înțeleg foarte bine de ce oamenilor le e greu să fie ascetici. Adică să renunțe la patimile lor și la toate păcatele.

Pentru că nu au experiența reală, practică, interioară, a ceea ce se petrece când renunți…la rău.

Când însă te molipsești, în sensul bun, de experiența vindecării…atunci tragi de tine continuu spre bine, te duci spre bine, spre virtute, chiar dacă obișnuința păcătoasă vrea să te tragă înapoi.

De aceea Biserica nu poate convinge prin oamenii ei, dacă oamenii ei nu se sfințesc. Dacă nu le arată în mod practic oamenilor, în ființa lor, pașii schimbării interioare, ontologice.

Cititul nemestecat, cititul transformat în ideologie, frazeologia teologică învățată pe din afară…nu conving!

Convinge numai cel care a experimentat teologia, schimbarea, viața cu Dumnezeu. Cel care vorbește din interiorul experienței și care îi iradiază și pe alții de simțirea lui Dumnezeu.

Așa că a propovădui înseamnă a fi în experiența despre care vorbești.

A fi fără ostentație.

A fi…și a da o explicație a experienței pe măsura fiecăruia în parte.

Adică eu, în mod practic, îi pot vorbi omului și despre cum să se roage și despre ce simte sau poate simți când se roagă.

Pot vorbi despre cum să înțeleagă un text…dar și cum să problematizeze un text.

Dacă poți să îl introduci în înțelegerea unei științe sau a unei perioade istorice, atunci înțelegi nevoia fiecăruia de a cunoaște, de a-și descoperi noi orizonturi de căutare.

Când explicăm virtuțile sau patimile trebuie să le explicăm ca lucruri care au de-a face cu noi, cu interiorul nostru și cu modul în care înțelegem noi lumea.

Pe măsură ce ne despătimim, înțelegerea noastră despre noi și despre lume și despre raportul nostru cu Dumnezeu se schimbă fundamental.

Pentru că despătimirea înseamnă o tot mai mare înțelegere și afundare în simțirea harului lui Dumnezeu și în conștientizarea responsabilității pentru ceea ce facem și spunem.

Curățirea produce înțelegere duhovnicească dar și suplețe trupească.

Se schimbă trupul nostru, se schimbă simțirea noastră, modul nostru de-a vedea lucrurile.

Când te curățești de patimi și poți vorbi despre asta, când simți harul lui Dumnezeu sau ai vederi mistice și poți vorbi despre ele, în tine te-ai schimbat enorm…și nu poți vorbi despre ele detașat.

Vorbești din tine, din realități experimentate…și de aceea cuvântul tău are putere și aduce vindecare oamenilor.

Pentru că le explici, în mod pragmatic, ce se petrece cu ei, dacă vor face același lucru. Adică de se vor curăți de patimi.

Acesta e motivul pentru care suntem evazivi, pentru care vorbim în general despre „viața duhovnicească” și despre „curățirea interioară”: pentru că nu știm ce înseamnă.

Le putem citi la Sfinți, le putem învăța pe de rost…dar ele nu au de-a face cu noi…dacă nu sunt și în noi.

Ce e de făcut?

Să îmbinăm ce nu știm cu ce știm.

Când nu știm…să prezentăm textele celor care au experimentat o anume stare duhovnicească.

Când am trăit ceva anume, să vorbim despre acest lucru…fără să dăm impresia că știm toate ispitele și toate treptele simțirii și ale vederii lui Dumnezeu.

Nici să nu negăm experiența noastră, pentru că poate ajuta pe alții, dar nici să o exagerăm.

Adică trebuie să vorbim pe măsura experienței noastre.

Astfel nu încurajăm hoția „duhovnicească”, impostura, starea în care ne creionăm în fața oamenilor mai mult decât suntem…

Did you like this? Share it: