Zi: 11 octombrie 2013

Ni se pare că influențele romantice provenind din Anglia, asupra literaturii noastre, ar avea nevoie de o cercetare mult mai atentă și mai profundă, cu atât mai mult cu cât romantismul însuși s-a născut în insulele britanice și Irlanda.

Există unele investigații, dar ar trebui reînnoite.

Am putea spune că romantismul a debutat ca o mișcare de esență metafizică/ religioasă, ca răspuns față de iluminism și deism, și s-a dezvoltat ulterior, în bună măsură, ca un curent de restaurare a creștinismului și a literaturii și artei Evului Mediu.

Există clerici importanți între preromantici: Thoman Parnell (irlandez, de la care a pornit meditația la morminte, prin poemul A Night-Piece on Death [publicat în 1721], „widely considered the first „Graveyard School” poem”[1]) și Edward Young[2] (cel ce a transformat privegherea de noapte în meditație poetică nocturnă, în celebrele lui Night Thoughts).

Oare nu are nicio relevanță faptul că romantismul s-a născut în aceste ținuturi britanice și irlandeze, unde anahoretismul a prins rădăcini adânci și unde vocația eremitică a declinat târziu, prin secolele XIV-XV[3]?

Chiar icoanele ortodoxe ale Sfinților din insulele britanice și Irlanda[4] vorbesc despre un creștinism profund,  care a prins în aceste locuri:

Ne amintim că pașoptiștii noștri au arătat o deosebită prețuire față de sihaștri, al căror mod de viețuire era considerat un model…romantic de recluziune.

Respectul față de sihaștri/ eremiți nu se diminuase de altfel niciodată: de la Neagoe Basarab până la Cantemir a rămas intact. Cantemir elogiază viața pustnicească în Divanul și chiar, prin avatarul său din Istoria ieroglifică, Inorogul, lasă să se înțeleagă că ar aspira la o astfel de viață aspră, dar plină de bucurii necunoscute lumii.

Romantismul s-a născut în mijlocul unor astfel de peisaje aspre/ sălbatice, al unei naturi virgine, necorupte, în care poeții căutau o ilustrare a ingenuității primordiale, sătui de falsitatea omului civilizat.

Reverendul Young a fost tradus de timpuriu în română, de către preotul Lazăr Asachi (pe la 1819 sau chiar mai devreme), urmat de Simeon Marcovici, Andrei Mureșanu și Costache Negruzzi[5], și a exercitat o influență semnificativă la noi, alături de un alt cleric, francez, abatele Delille[6], preferat pentru poezia ruinelor (alături de Volney[7]).

Dar Delille a tradus în franceză – înaintea lui Lamartine – și Pradisul pierdut al lui Milton (în 1804), operă care i-a motivat adânc și inspirat pe Budai-Deleanu și Heliade.

„Young a fost foarte popular printre români în prima jumătate a secolului trecut [XIX]. Opera lui era socotită, de altfel, ca o carte religioasă, și întâiul ei traducător [L. Asachi] o recomandă pentru „pilda frumoaselor obiceiuri și a evlaviei”.

Nopțile lui Young sunt prima operă a unui poet englez care ajunge să fie cunoscut printre români și exercită o influență puternică asupra unei întregi gnerații, ba încă și azi unii bătrâni își aduc aminte de cartea aceasta ca de una dintre cele mai înălțătoare cărți citite în tinerețea lor.

Poezia ei, plină de melancolie față de nestatornicia vieții pământești și de mângâietoare încredere în viața viitoare vorbea mult sufletelor acelor oameni evlavioși de acum o sută de ani” (P. Grimm, Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză, în Dacoromania, 3/1924, p. 286-287).

Wordsworth și Coleridge, cu volumul lor de Balade lirice (Lyrical Ballads)[8] din 1798, au determinat apariția baladei culte, romantice.

Culegerea de poezii vechi, medievale sau populare, debutase în Anglia prin Collection of the Old Ballads (3 vol., 1723-1725)[9], prin Fragments of Ancient Poetry collected in the Highlands of Scotland and translated form the Gaelic or Erse languange[10] atribuite bardului Ossian[11] (1760) și prin colecția episcopului scoțian Thomas Percy, Reliques of Ancient English Poetry[12] (1765).

Prin acestea au impulsionat descoperirea poeziei vechi, naționale în toată Europa și emanciparea de sub autoritatea literaturii antice greco-latine, promovate la nivel academic în Apus, în Renaștere, Clasicism și Iluminism.

După continentalizarea curentului, romantismul englez și irlandez și-a păstrat specificul…insular, dar tocmai acest caracter îl apropie încă o dată de trăsăturile celui est-european, după cum au sesizat mai mulți exegeți, între care Nemoianu și Monica Spiridon.

Motivele deschiderii cu entuziasm a scriitorilor români față de un anumit tip de romantism (care nu și-a modificat radical fizionomia nici până la ultimele ecouri) nu au fost puse în lumină până în prezent.

Tocmai de aceea sperăm, cândva pe viitor, să avem posibilitatea să cercetăm cu mai multă atenție acest subiect.

Până atunci, ne mulțumim cu semnalarea unor similitudini care ne-au surprins, care pot fi întâmplătoare sau nu.

Spre exemplu, am remarcat mari asemănări cu satul românesc tradițional, care se pot vedea în fotografii ale unor așezări din Scoția, de la începutul secolului al XX-lea (1920)[13]:

 În fine, Ioan Oprișan vorbește despre influențe celtice (arhaice) în cazul unor troițe sau al unor cruci de piatră românești[14]:

  

Și nu caută prințul Charles de Wales[15] („Wales is regarded as one of the modern Celtic nations”[16]) în România ultimul peisaj medieval – adică romantic – din Europa[17]?

Ultimul bastion al lumii vechi…

 Ne oprim aici[18], în speranța că vom găsi până la urmă răspunsuri…