Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 12 octombrie, 2013

Jena de-a avea opinie

Am constatat adesea jena/ rușinea neserioasă a unora dintre credincioși de a purta un dialog.

Se rușinează să poarte un dialog serios cu un preot, pentru că, în adâncul lor, consideră dialogul o prostie. Pentru că nu cred în opinia altuia, în lumina venită de la altul ci se încred doar în ce cred ei…că reprezintă lucru bun pentru ei.

Dacă ar socoti că adevărul și mai luminos, și mai încăpător se naște în cadrul unui dialog…al unui dialog cu unu’, 2, 10 inși…credincioșii noștri ar fi mai volubili și mai deschiși în relațiile lor sociale.

Ce altceva înseamnă bilețelele de la conferințe, decât rușinea de-a fi incapabil pentru dialog?

Cum să te interese ceva și, în același timp, să nu îți asumi întrebarea, prin care ceri o lămurire a unui sens?

Dar disprețuirea dialogului, în adâncul lor, vine la pachet cu rușinea față de faptul de a cunoaște.

Cine se teme să întrebe, se teme de cunoaștere.

Sau nu întreabă tocmai pentru ca să își acopere lipsa de interes.

Adică se complac în a asculta, privesc în jur, își fac de lucru în mintea lor…dar nu vor să vorbească, pentru ca nu cumva să pară excentrici.

Pentru că și cei din jurul lor suferă de aceiași tăcere comunicațională.

Vorbitorul vorbește, ei tac, lucrurile sunt „bune”…tocmai pentru că nu îi faci să își iasă din ei înșiși.

Însă discursul care nu îi scoate pe oameni din ei înșiși…care nu îi face să fie ei înșiși…nu are rol educativ în mod deplin, pentru că în educație se pun și întrebări, întrebări reale…dar se nasc și nedumeriri.

Adică nu poate lipsi intriga.

Dar când oamenii nu vorbesc…nu vor să spună lucruri esențiale despre ei. Nu vor să facă pasul spre cunoaștere reciprocă, spre comuniune. Care începe cu o confesiune publică. Cu detalii despre adevăratul tine.

Vorbele se spun în vânt…când oamenii nu se cunosc.

Și când oamenii se tem de mult, de a-și auzi propriul glas…se tem de propria lor sărăcie interioară.

Însă cine își ascunde sărăcia interioară vrea să rămână un sărac perpetuu.

Dimpotrivă, când te simți gol, când te simți puțin, când te simți nepregătit pentru dialog…ai toate motivele pentru a te umple de dialog.

Numai că oamenii credincioși se jenează să vorbească cu un preot despre toate lucrurile…cum nu se jenează să vorbească între ei despre multe și de toate.

Dar dacă te jenezi să afli răspunsuri, fugi de faptul de a avea relații reale cu oamenii.

Iar relațiile reale…sunt întotdeauna surprinzătoare.

Pentru că afli cum se raportează alții la ceva anume…și cât de pregătit ești sau nu…ca să trăiești sau să faci ceea ce fac ei.

Dar numai când te problematizezi în relație cu oamenii și în folosul acestor relații prietenoase cu toți oamenii, începi să ai opinii.

Opinii care cuprind și adevărul altora. A multor altora.

Dar cum am avea opinii despre viață, despre boală, despre suferință, despre iubire, despre prietenie…dacă experiența noastră nu se conjugă cu experiențele altora?

Experiențele altora ne confirmă sau ne infirmă propriile atitudini existențiale.

Experiențele lor ne adâncesc experiențele noastre.

De aceea bucuria de a dialoga cu altul…de a-i pune întrebări, de a te raporta serios la viața și răspunsurile lui…pentru că ele sunt prețioase pentru tine.

Dar sunt prețioase numai când dialogul nu e o șaradă ci o nevoie de conștiință.

Când nu te jenezi/ rușinezi să întrebi și să afli, te bucuri să afli, pentru că viața ta e o aflare/ o experiență continuă.

Și dacă ești o experiență continuă, atunci marii oameni, marii experimentatori ai vieții sfinte îți devin prieteni, îți devin o dorință vie, pentru că tu, ca și ei, cauți dialogul experienței care se dăruie.

Acesta e motivul pentru care oamenii sunt avizi de jurnale, de confesiuni, de lucruri din realitate: pentru că nu pot trăi fără adevărul experienței. Fără experiența ca atare.

Și când experiența mărturisită e duhovnicească, e plină de har, atunci întâlnirea cu omul experienței este o întâlnire de un înalt dialog, de înaltă conștiință.

Predică la pomenirea Sfintei Parascheva [14 octombrie 2013]

icoana brodata a Sfintei Parascheva

În format audio, 15. 53 minute, 10, 9 mb, aici.

Inclusă în arhiva de aici.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [13]

Aaron imaginează, în ultima parte a textului (din ce a apucat să scrie) și o dispută filosofică, o confruntare a tânărului Reporta cu Epicur, care apără filosofia hedonistă:

Pe bătrâni, pe tineri, toți de vârsta toată
Îi are legați a iubirei roată. /…/
Om și dobitoc, bolnav sau întreg,
A iubirei rod în timp bun culeg.

Și ce culeg alta decât dezmerdarea
Și în desfătări trupești cufundarea?

Așadar, de sine urmează că toată
Fericirea, câtă lumea o arată
Stă în dezmierdare, în pofte trupești.
Altele sunt toate aflături băbești!

Acest Epicur este mai mult un simbolic apologet al ideologiei pleziriste.

Pledoaria lui merge în același sens cu a personajului Lumea, din Divanul cantemiresc.

El recenzează doctrina creștină despre sufletul nemuritor și răsplătirea veșnică pentru a o nega:

Oricarele crede a fi nemurire,
Fără îndoială ș-au ieșit din fire,

Că acestea toate sunt numai minciuni,
Aflate de niscai poete nebuni,
Carii într-adins umblă după glume,
Câte și mai câte răsădind în lume!

Ei scorniră cum că ar fi Iad, în care
Ș-or lua sâmbria sa fieștecare:
Țipete și vaiuri, foc mistuitor,
Nencetând vreodată, în foc arzător etc.

În încercarea de a demonstra că ființa umană piere definitiv odată cu moartea, discursul lui atinge note eshatologice (similare celor din Viiața lumii): Munții cei înalți și ape cumplite/ Cândva de perire nu vor fi scutite.

Însă, cum observam și altădată, Aaron e mai mult narativ-retoric decât poetico-retoric.

Este interesant felul în care Epicur, după ce enunță ideea că toată osteneala omenească (a plugarului, a corăbierului, a ostașului) este un instrument prin care se ajunge la plăcere, un mod de parvenire, adică, prezintă și activitatea intelectuală tot în aceeași accepțiune:

Trudi-s-ar vreodată cruda tinerime
La învățătură cu mare iuțime,
De n-ar socoti să iaie folosul
Din câte purtă umărul și dosul?

De n-ar fi numitul rod [al plăcerilor] și dezmerdare
N-ar avea vârtutea mai mult a sa stare!
Ar peri și dânsa și tot meșteșugul…

Adică, ținta oricăror întreprinderi umane ar fi exclusiv împărtășirea de plăceri/ desfătări și, dacă ar lipsi această nădejde, omul nu ar mai face nimic.

Recunoaștem însă și în societatea românească de astăzi că foarte mulți se străduiesc să facă ceva, inclusiv în meseriile intelectuale, numai ca să ieie folosul, cum zice autorul.

Și, dacă de pe urma școlii, a studiilor, a învățăturii multe și extenuante, nu mai există un folos material și social consistent, dacă poți să fii analfabet dar să ai bani mulți…de aceea am ajuns la stadiul în care suntem cu școala românească. Adică în stare critică.

S-ar părea că e de vină epicurismul, dar nu mulți la noi sunt dispuși să privească în profunzime, la rațiunile adevărate și foarte adânci care duc până la urmă la efecte devastatoare pentru societate.

Epicur îl conduce pe Reporta la palatul Dezmierdării și la casa lui Plutus, pentru a-l corupe.

Din păcate, manuscrisul se întrerupe brusc la relatarea banchetului deșucheat, la care urmau probabil să fie convocate de autor multe alte personaje, mitologice sau legendare (au apucat să apară Cupidon, Sardanapal…).

Ne putem da seama, desigur, care era sensul dezvoltării mai departe al noii intrigi.

Concluzia este că tânărul neexperimentat poate fi cu ușurință sedus și reorientat spre lucruri amorale.

După promisiunea bătrânului înțelept, acesta avea să reapară puțin mai departe și să îl mustre pentru uitarea învățăturilor sfinte.

Versurile se opresc aici, dar discuția noastră a fost de ajuns pentru a observa că tradiția literaturii mai vechi nu era părăsită.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén