Aaron imaginează, în ultima parte a textului (din ce a apucat să scrie) și o dispută filosofică, o confruntare a tânărului Reporta cu Epicur, care apără filosofia hedonistă:

Pe bătrâni, pe tineri, toți de vârsta toată
Îi are legați a iubirei roată. /…/
Om și dobitoc, bolnav sau întreg,
A iubirei rod în timp bun culeg.

Și ce culeg alta decât dezmerdarea
Și în desfătări trupești cufundarea?

Așadar, de sine urmează că toată
Fericirea, câtă lumea o arată
Stă în dezmierdare, în pofte trupești.
Altele sunt toate aflături băbești!

Acest Epicur este mai mult un simbolic apologet al ideologiei pleziriste.

Pledoaria lui merge în același sens cu a personajului Lumea, din Divanul cantemiresc.

El recenzează doctrina creștină despre sufletul nemuritor și răsplătirea veșnică pentru a o nega:

Oricarele crede a fi nemurire,
Fără îndoială ș-au ieșit din fire,

Că acestea toate sunt numai minciuni,
Aflate de niscai poete nebuni,
Carii într-adins umblă după glume,
Câte și mai câte răsădind în lume!

Ei scorniră cum că ar fi Iad, în care
Ș-or lua sâmbria sa fieștecare:
Țipete și vaiuri, foc mistuitor,
Nencetând vreodată, în foc arzător etc.

În încercarea de a demonstra că ființa umană piere definitiv odată cu moartea, discursul lui atinge note eshatologice (similare celor din Viiața lumii): Munții cei înalți și ape cumplite/ Cândva de perire nu vor fi scutite.

Însă, cum observam și altădată, Aaron e mai mult narativ-retoric decât poetico-retoric.

Este interesant felul în care Epicur, după ce enunță ideea că toată osteneala omenească (a plugarului, a corăbierului, a ostașului) este un instrument prin care se ajunge la plăcere, un mod de parvenire, adică, prezintă și activitatea intelectuală tot în aceeași accepțiune:

Trudi-s-ar vreodată cruda tinerime
La învățătură cu mare iuțime,
De n-ar socoti să iaie folosul
Din câte purtă umărul și dosul?

De n-ar fi numitul rod [al plăcerilor] și dezmerdare
N-ar avea vârtutea mai mult a sa stare!
Ar peri și dânsa și tot meșteșugul…

Adică, ținta oricăror întreprinderi umane ar fi exclusiv împărtășirea de plăceri/ desfătări și, dacă ar lipsi această nădejde, omul nu ar mai face nimic.

Recunoaștem însă și în societatea românească de astăzi că foarte mulți se străduiesc să facă ceva, inclusiv în meseriile intelectuale, numai ca să ieie folosul, cum zice autorul.

Și, dacă de pe urma școlii, a studiilor, a învățăturii multe și extenuante, nu mai există un folos material și social consistent, dacă poți să fii analfabet dar să ai bani mulți…de aceea am ajuns la stadiul în care suntem cu școala românească. Adică în stare critică.

S-ar părea că e de vină epicurismul, dar nu mulți la noi sunt dispuși să privească în profunzime, la rațiunile adevărate și foarte adânci care duc până la urmă la efecte devastatoare pentru societate.

Epicur îl conduce pe Reporta la palatul Dezmierdării și la casa lui Plutus, pentru a-l corupe.

Din păcate, manuscrisul se întrerupe brusc la relatarea banchetului deșucheat, la care urmau probabil să fie convocate de autor multe alte personaje, mitologice sau legendare (au apucat să apară Cupidon, Sardanapal…).

Ne putem da seama, desigur, care era sensul dezvoltării mai departe al noii intrigi.

Concluzia este că tânărul neexperimentat poate fi cu ușurință sedus și reorientat spre lucruri amorale.

După promisiunea bătrânului înțelept, acesta avea să reapară puțin mai departe și să îl mustre pentru uitarea învățăturilor sfinte.

Versurile se opresc aici, dar discuția noastră a fost de ajuns pentru a observa că tradiția literaturii mai vechi nu era părăsită.

Did you like this? Share it: