Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Jena de-a avea opinie

Am constatat adesea jena/ rușinea neserioasă a unora dintre credincioși de a purta un dialog.

Se rușinează să poarte un dialog serios cu un preot, pentru că, în adâncul lor, consideră dialogul o prostie. Pentru că nu cred în opinia altuia, în lumina venită de la altul ci se încred doar în ce cred ei…că reprezintă lucru bun pentru ei.

Dacă ar socoti că adevărul și mai luminos, și mai încăpător se naște în cadrul unui dialog…al unui dialog cu unu’, 2, 10 inși…credincioșii noștri ar fi mai volubili și mai deschiși în relațiile lor sociale.

Ce altceva înseamnă bilețelele de la conferințe, decât rușinea de-a fi incapabil pentru dialog?

Cum să te interese ceva și, în același timp, să nu îți asumi întrebarea, prin care ceri o lămurire a unui sens?

Dar disprețuirea dialogului, în adâncul lor, vine la pachet cu rușinea față de faptul de a cunoaște.

Cine se teme să întrebe, se teme de cunoaștere.

Sau nu întreabă tocmai pentru ca să își acopere lipsa de interes.

Adică se complac în a asculta, privesc în jur, își fac de lucru în mintea lor…dar nu vor să vorbească, pentru ca nu cumva să pară excentrici.

Pentru că și cei din jurul lor suferă de aceiași tăcere comunicațională.

Vorbitorul vorbește, ei tac, lucrurile sunt „bune”…tocmai pentru că nu îi faci să își iasă din ei înșiși.

Însă discursul care nu îi scoate pe oameni din ei înșiși…care nu îi face să fie ei înșiși…nu are rol educativ în mod deplin, pentru că în educație se pun și întrebări, întrebări reale…dar se nasc și nedumeriri.

Adică nu poate lipsi intriga.

Dar când oamenii nu vorbesc…nu vor să spună lucruri esențiale despre ei. Nu vor să facă pasul spre cunoaștere reciprocă, spre comuniune. Care începe cu o confesiune publică. Cu detalii despre adevăratul tine.

Vorbele se spun în vânt…când oamenii nu se cunosc.

Și când oamenii se tem de mult, de a-și auzi propriul glas…se tem de propria lor sărăcie interioară.

Însă cine își ascunde sărăcia interioară vrea să rămână un sărac perpetuu.

Dimpotrivă, când te simți gol, când te simți puțin, când te simți nepregătit pentru dialog…ai toate motivele pentru a te umple de dialog.

Numai că oamenii credincioși se jenează să vorbească cu un preot despre toate lucrurile…cum nu se jenează să vorbească între ei despre multe și de toate.

Dar dacă te jenezi să afli răspunsuri, fugi de faptul de a avea relații reale cu oamenii.

Iar relațiile reale…sunt întotdeauna surprinzătoare.

Pentru că afli cum se raportează alții la ceva anume…și cât de pregătit ești sau nu…ca să trăiești sau să faci ceea ce fac ei.

Dar numai când te problematizezi în relație cu oamenii și în folosul acestor relații prietenoase cu toți oamenii, începi să ai opinii.

Opinii care cuprind și adevărul altora. A multor altora.

Dar cum am avea opinii despre viață, despre boală, despre suferință, despre iubire, despre prietenie…dacă experiența noastră nu se conjugă cu experiențele altora?

Experiențele altora ne confirmă sau ne infirmă propriile atitudini existențiale.

Experiențele lor ne adâncesc experiențele noastre.

De aceea bucuria de a dialoga cu altul…de a-i pune întrebări, de a te raporta serios la viața și răspunsurile lui…pentru că ele sunt prețioase pentru tine.

Dar sunt prețioase numai când dialogul nu e o șaradă ci o nevoie de conștiință.

Când nu te jenezi/ rușinezi să întrebi și să afli, te bucuri să afli, pentru că viața ta e o aflare/ o experiență continuă.

Și dacă ești o experiență continuă, atunci marii oameni, marii experimentatori ai vieții sfinte îți devin prieteni, îți devin o dorință vie, pentru că tu, ca și ei, cauți dialogul experienței care se dăruie.

Acesta e motivul pentru care oamenii sunt avizi de jurnale, de confesiuni, de lucruri din realitate: pentru că nu pot trăi fără adevărul experienței. Fără experiența ca atare.

Și când experiența mărturisită e duhovnicească, e plină de har, atunci întâlnirea cu omul experienței este o întâlnire de un înalt dialog, de înaltă conștiință.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la pomenirea Sfintei Parascheva [14 octombrie 2013]

Next

Dante, Divina Comedie [27]

2 Comments

  1. Olga Marinescu

    Totuşi, eu cred că pe Dumnezeu nu ajungem să Îl cunoaştem punând întrebări ci aşteptând să ne liniştim.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Întrebările nu exclud liniștirea, doamnă Olga Marinescu! Merg în tandem.

      Dacă nu întrebi și dacă nu citești ce vrea Dumnezeu de la noi…nu ai cum să ajungi la liniștirea duhovnicească.

      Da, poți ajunge la o liniște filosofică, yoghină, musulmană, romano-catolică…dar nu la simțirea harului Prea Sfintei Treimi.

      Pentru că la noi liniștea nu înseamnă „vid de sentimente” ci umplere de bucurie dumnezeiască, de simțiri și vederi dumnezeiești.

      Lucruri pe care dumneavoastră, de fapt, le știți…

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén