Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 13 octombrie, 2013

Autoritatea momentului în materie de Teologie Dogmatică

Ideea anchetei teologice de față mi-a venit ieri seară. 12 octombrie 2013. Și anume să întreb pe mai mulți teologi, din diverse confesiuni, despre cine consideră dumnealor că e autoritatea momentului în materie de Teologie Dogmatică. Bineînțeles, pe fiecare, despre teologul confesiunii lui.

Și am adresat această întrebare, prin email, următorilor 3 teologi: Prof. Dr. Marius David Cruceu (baptist; https://www.facebook.com/marius.cruceru),

Lect. Dr. Emanuel Conțac (penticostal; emanuelcontac@gmail.com)

și Pr. Prof. Acad. Dr. Wilhelm Dancă (romano-catolic; wilhelm.danca@gmail.com ).

Azi, 13 octombrie 2012, primul care a avut amabilitatea să îmi răspundă a fost Lect. Dr. Emanuel Conțac. Răspunsul său e acesta:

„Stimate părinte Dorin Picioruș,

Un nume de referință în teologia penticostală este Amos Yong. Precizez că penticostalii folosesc denumirea „teologie sistematică” pentru ceea ce ortodocșii numesc „teologie dogmatică”.

Pentru o imagine de ansamblu a contribuției sale la domeniul teologiei vedeți site-ul instituției în care predă.

http://www.regent.edu/acad/schdiv/faculty_staff/yong.shtml

Amos Yong e socotit important fiindcă a abordat o gamă vastă de subiecte în scrierile sale și fiindcă a inițiat un dialog important între tradiția penticostală și alte tradiții creștine. Editura Brill a publicat recent o monografie despre teologia lui.

http://www.brill.com/theology-amos-yong-and-new-face-pentecostal-scholarship

De altfel, Brill publică de mai mulți ani o serie dedicată penticostalismului.

http://www.brill.com/publications/global-pentecostal-and-charismatic-studies

 Eu nu sunt pasionat de dogmatică/ sistematică, însă dintre cărțile lui Yong mi-a atras atenția în mod deosebit In the Days of Caesar.

http://www.amazon.com/Days-Caesar-Pentecostalism-Political-Postmodern/dp/0802864066/ref=sr_1_1?s=books&ie=UTF8&qid=1381665315&sr=1-1&keywords=9780802864062#reader_0802864066

Sper că răspunsul meu (redactat în fugă) vă este de ajutor.

Cu urări de bine,

E.C.”.

Tot azi, pe 13 octombrie 2012, am adresat aceeași întrebare Conf. Dr. Adrian Lemeni (ortodox; adlemeni@hotmail.com),

Lect. Dr. Cornel Pavel Dărvășan (adventist; https://www.facebook.com/corneldarvasan)

și Lect. Dr. Dănuț Mănăstireanu (anglican; danutm@gmail.com).

Domnul Adrian Lemeni mi-a răspuns la scurt timp. Numai că răspunsul său e particular. E doar pentru mine.

Și domnul Dănuț Mănăstireanu mi-a răspuns astăzi-seară. Răspunsul său e acesta:

„Dragă Pr. Picioruș,

După părerea mea, teologul anglican al momentului, în materie de dogmatică, este fostul Arhiepiscop de Canterbury, Rt. Dr. Rowan Williams.

Ceea ce-l recomandă, din punctul meu de vedere, este profunda lui cunoaștere, relevată de scrierile lui, nu numai în ceea ce privește tradiția anglicană, cu toate meandrele ei curente, ci și a patristicii si a teologiei răsăritene, ca și a celei catolice, cu care interacționează permanent.

Între altele, și foarte important pentru mine, este și un bun cunoscător și admirator al operei teologice a Pr. Stăniloae.

William este un reprezentant strălucit al via media, abordarea teologică specifică anglicanismului.

Sper că este suficient. Dacă doriți mai multe detalii, vă rog să-mi spuneți.

Dănuț Mănăstireanu, PhD

Aleea cu nuci, 73, Valea Lupului

707410 Iași, România

Mobile +40 744 499 379

Tel. +40 232 257 285

Blog http://danutm.wordpress.com

Yahoo/Skype danut_manastireanu

Email danutm@gmail.com

‘Tradition is the living faith of the dead.
Traditionalism is the dead faith of the living’
(Jaroslav Pelikan – The Vindication of Tradition)”.

De la Dr. Cornel Pavel Dărvășan am primit următorul răspuns:

„după părerea mea, cel mai bun teolog dogmatician adventist rămâne Wilhelm Moldovan în România, din păcate domnia sa a încetat din viață înainte de revoluție, iar în străinătate îmi place să cred că cele mai bune răspunsuri dogmatice le oferă John Paulien, deși el are accente spre apocaliptică biblică!

Cu dragoste în Hristos, Cornel Dărvășan”.

Ancheta e în lucru, acesta e un articol deschis, pe care îl voi updata pe măsura eventualelor răspunsuri. Voi contacta și alți teologi și le voi cere părerea lor pe această temă.

Am adresat această întrebare și:

Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea (ortodox; niculcea_adrian@yahoo.com)

Arhidiac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr. (ortodox, edituradeisis@gmail.com)

Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu (ortodox; prstefanbuchiu@yahoo.com)

Prof. Dr. Andrei Pleșu (ortodox; nec@nec.ro).

Consecințele receptării

Întotdeauna m-a uimit și intrigat modul în care te receptează oamenii. Adică, de ce te rețin cu lucruri colaterale și nu cu cele esențiale?

Dar, mai ales, modul în care se reflectă scriitorii în cititorii lor.

Consecințele benefice…și cele păguboase.

Și ieri, lucrând la Vorbiri de Facebook (vol. 1), în care editez conținutul contului meu de Facebook, mi-am dat seama că am auzit o cugetare a lui Andrei Pleșu de la doi oameni, în aparență…diferiți.

Rostită de ei ca o apoftegmă patericală.

Și pe care mi-au spus-o, în contexte diferite, pentru ca „să mă tempereze”…din munca mea editorială.

Atât Marius David Cruceru cât și Laurențiu Dumitru mi-au citat următoarele din Pleșu (nu știu de unde sunt…unde le-au citit sau în ce context le-a spus Andrei Pleșu): „nu trebuie să te iei prea în serios”.

Accentul, greutatea, cade pe ultimele cuvinte: „prea în serios”.

Cu sensul: nu trebuie să fii prea eminescian, prea savant, prea determinat…prea hotărât în ceea ce faci…ci: las-o mai moale…fă-te că lucrezi…nu ieși din rând

În subsidiar: gâlgâie frica de mult, oroarea de greu, considerarea greului/ a genialului/ a sfințeniei drept „o prostie”, „un blestem”, ceva „lipsit de judecată”.

De aceea, din păcate, spusa domnului Pleșu, total păguboasă și lipsită de seriozitate…a făcut ravagii…

Pentru că e un îndemn la mediocritate…cu care nu aș putea fi de acord niciodată.

De ce să faci puțin…când poți să faci mult?

De ce să nu te iei în serios, când fără asta nu poți face nimic?

Căci ce altceva înseamnă a te lua în serios, decât a face tot posibilul ca să reușești în acțiunea ta?

Capitalismul real se face cu oameni serioși. Punctuali. Loiali. Principiali. Determinați. Care sunt una cu munca lor.

Pentru ca să ai o editură rentabilă trebuie să ai scriitori, traducători, corectori etc., care să știe să facă totul rapid și eficient.

Politica scrisului puțin, a reflecției întârziate, a zilelor fără scris…a lunilor fără editări…a anilor fără succese editoriale e…bineînțeles, falimentară

Cei doi, se pare…l-au crezut!

Poate  că și alții și-au găsit în el un fundament…pentru neseriozitate.

Însă, în spatele zicerii, stă grija pentru tine, cel care creezi mult, citești mult, ieși în relief la modul frumos…sau frica față de tine?

Dacă te iei puțin în serios…ești mai bun decât dacă te iei prea în serios?

Ce om serios te-ar îndemna să faci puțin…dacă tu poți face mult?

Și de ce n-ar sprijini seriozitatea, munca durabilă, colosală…cineva, care pare a fi de partea (poate mă înșel!) „cugetării” cât și a „sclipirilor geniale”?

Pe de altă parte, scriitorii, predicatorii, vorbitorii se reflectă/ se întipăresc în tine…îi crezi…dacă ai ceva din cei pe care îi asculți.

Trebuie să ai afinități cu ei, puncte comune…

Și dacă îți cauți un motiv pentru lene, pentru statul degeaba, pentru lucruri minore…înseamnă că ai mentori sau iubiri care se potrivesc cu tine.

Cine, plin de entuziasm, care simte să experimenteze, să trăiască, să scrie, să se bucure, și-ar alege drept mentor/ exemplu/ paradigmă/ prieten de conștiință, pe unul care abia se mișcă în spațiul creației?

Ce să aștepți…când ai o singură viață?

Când ai putea să scoți crema din tine…când nu știi dacă vei ajunge la adânci bătrâneți iar bătrânețea nu e deloc agilă ca tinerețea?

Când Facebook 1 va fi online…veți avea și alte detalii știute sau neștiute, pentru că, din 2011, contul meu e privat.

Și ca o remarcă…amară

Tot ieri, datorită lui Berney Foley, un american iubitor de Sfânta Parascheva și un prieten frumos, care nu uită  să mă salute din când în când, predica mea la Sfânta Parascheva a fost preluată de el în contul său de Facebook, închinat Sfintei Parascheva.

La mine în cont n-au apreciat-o decât 2 inși.

La Berney însă, aceeași predică, în foarte scurt timp, când nu s-a mai văzut chipul predicatorului, adică al meu…a fost șeruită de 29 de persoane.

În schimb predica la duminica de azi n-a fost „apreciată” de nimeni în Facebook.

Concluzia logică: trebuie să omorâm predicatorul…pentru ca să-i luăm opera. Pentru că el nu e bun…dar opera lui, da.

Dante, Divina Comedie [27]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

Adam spune că a stat 4302 ani acolo „de-unde fu chemat Virgiliu” (adică în Limb, după concepția catolică), după ce a trăit 930 de ani pe pământ. Că limba primordială a oamenilor a încetat să mai fie folosită pe vremea lui Nimrod/ p. 683.

Sunt informații luate din Scriptură, cu excepția credinței în existența Limburilor.

Dante pune, de asemenea, pe seama Sfântului Adam afirmația că a stat în Rai de la ceasul întâi până la ceasul al șaselea. Adică șase ceasuri.

Scriptura însă nu precizează însă cât timp au petrecut Sfinții Protopărinți în Rai.

Explicația lui Ortiz, că „Adam a stat în Raiul pământesc de la șase de dimineață până la unu după-amiază” e, în același sens, de neacceptat.

Cântul XXVII (p. 684 ș. u.) prezintă în continuare cerul al 8-lea și cerul al 9-lea.

O strofă se înfățișează astfel:

„O, dulce-a dulcii lumi împărăție,

o, viață plină de amor și pace,

o, fãr’ de griji vegheată bogăție!”

Coșbuc preferă termenul amor pentru că e de origine latină. Însă e limpede că nu sună tocmai bine.

Folosește însă și un alt termen al limbii vechi/ un arhaism, vegheată, care era utilizat în româna veche în sintagma voie vegheată, însemnând voie proprie sau voie liberă.

Aici probabil se referă la bogăția proprie/ însăși a Raiului, care este viața plină de iubire și pace.

Traducătorul utilizează termenul din nou în pagina următoare, în contextul: „femeia demnă ce-și păzește/ vegheat virtutea”/ p. 685.

Adică: cea care își păzește virtutea în mod liber, din voia sa proprie, neobligată de cineva sau de ceva anume.

Ar fi interesant un studiu despre recuperarea valențelor poetice ale limbii române vechi în traducerile lui Coșbuc.

Heliade utiliza cuvântul, în Anatolida:

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,/ La veghiele voastre glorificați pe Domnul.

Adică: slăviți pe Dumnezeu în voie/ oricând.

În paginile următoare…Paradisul…se înroșește de indignare (cerul capătă „coloarea cea ce Feb o zugrăvește/ în zori și-amurg”) la adresa clerului și a papilor corupți.

Și din nou, în ce mă privește, nu înțeleg de ce trebuia Dante să facă o călătorie așa de…lungă, ca să descopere…revolta Sfinților față de păcate.

Dar, în fine, se poate spune că scopul imediat îi viza pe cititori și societatea contemporană, pe care autorul vroia să o moralizeze.

Ba chiar se autodesemnează ca mandatat să transmită compatrioților cele ce a văzut:

„Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde

veniși în lut, acestea să le spui,

și ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde” (p. 687)

…îi spune Sfântul Petru.

Alte aluzii la mitologia greacă/ Ibidem.

Despre primul mobil/ p. 688-690.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén