Consecințele receptării
Întotdeauna m-a uimit și intrigat modul în care te receptează oamenii. Adică, de ce te rețin cu lucruri colaterale și nu cu cele esențiale?
Dar, mai ales, modul în care se reflectă scriitorii în cititorii lor.
Consecințele benefice…și cele păguboase.
Și ieri, lucrând la Vorbiri de Facebook (vol. 1), în care editez conținutul contului meu de Facebook, mi-am dat seama că am auzit o cugetare a lui Andrei Pleșu de la doi oameni, în aparență…diferiți.
Rostită de ei ca o apoftegmă patericală.
Și pe care mi-au spus-o, în contexte diferite, pentru ca „să mă tempereze”…din munca mea editorială.
Atât Marius David Cruceru cât și Laurențiu Dumitru mi-au citat următoarele din Pleșu (nu știu de unde sunt…unde le-au citit sau în ce context le-a spus Andrei Pleșu): „nu trebuie să te iei prea în serios”.
Accentul, greutatea, cade pe ultimele cuvinte: „prea în serios”.
Cu sensul: nu trebuie să fii prea eminescian, prea savant, prea determinat…prea hotărât în ceea ce faci…ci: las-o mai moale…fă-te că lucrezi…nu ieși din rând…
În subsidiar: gâlgâie frica de mult, oroarea de greu, considerarea greului/ a genialului/ a sfințeniei drept „o prostie”, „un blestem”, ceva „lipsit de judecată”.
De aceea, din păcate, spusa domnului Pleșu, total păguboasă și lipsită de seriozitate…a făcut ravagii…
Pentru că e un îndemn la mediocritate…cu care nu aș putea fi de acord niciodată.
De ce să faci puțin…când poți să faci mult?
De ce să nu te iei în serios, când fără asta nu poți face nimic?
Căci ce altceva înseamnă a te lua în serios, decât a face tot posibilul ca să reușești în acțiunea ta?
Capitalismul real se face cu oameni serioși. Punctuali. Loiali. Principiali. Determinați. Care sunt una cu munca lor.
Pentru ca să ai o editură rentabilă trebuie să ai scriitori, traducători, corectori etc., care să știe să facă totul rapid și eficient.
Politica scrisului puțin, a reflecției întârziate, a zilelor fără scris…a lunilor fără editări…a anilor fără succese editoriale e…bineînțeles, falimentară…
Cei doi, se pare…l-au crezut!
Poate că și alții și-au găsit în el un fundament…pentru neseriozitate.
Însă, în spatele zicerii, stă grija pentru tine, cel care creezi mult, citești mult, ieși în relief la modul frumos…sau frica față de tine?
Dacă te iei puțin în serios…ești mai bun decât dacă te iei prea în serios?
Ce om serios te-ar îndemna să faci puțin…dacă tu poți face mult?
Și de ce n-ar sprijini seriozitatea, munca durabilă, colosală…cineva, care pare a fi de partea (poate mă înșel!) „cugetării” cât și a „sclipirilor geniale”?
Pe de altă parte, scriitorii, predicatorii, vorbitorii se reflectă/ se întipăresc în tine…îi crezi…dacă ai ceva din cei pe care îi asculți.
Trebuie să ai afinități cu ei, puncte comune…
Și dacă îți cauți un motiv pentru lene, pentru statul degeaba, pentru lucruri minore…înseamnă că ai mentori sau iubiri care se potrivesc cu tine.
Cine, plin de entuziasm, care simte să experimenteze, să trăiască, să scrie, să se bucure, și-ar alege drept mentor/ exemplu/ paradigmă/ prieten de conștiință, pe unul care abia se mișcă în spațiul creației?
Ce să aștepți…când ai o singură viață?
Când ai putea să scoți crema din tine…când nu știi dacă vei ajunge la adânci bătrâneți iar bătrânețea nu e deloc agilă ca tinerețea?
Când Facebook 1 va fi online…veți avea și alte detalii știute sau neștiute, pentru că, din 2011, contul meu e privat.
Și ca o remarcă…amară…
Tot ieri, datorită lui Berney Foley, un american iubitor de Sfânta Parascheva și un prieten frumos, care nu uită să mă salute din când în când, predica mea la Sfânta Parascheva a fost preluată de el în contul său de Facebook, închinat Sfintei Parascheva.
La mine în cont n-au apreciat-o decât 2 inși.
La Berney însă, aceeași predică, în foarte scurt timp, când nu s-a mai văzut chipul predicatorului, adică al meu…a fost șeruită de 29 de persoane.
În schimb predica la duminica de azi n-a fost „apreciată” de nimeni în Facebook.
Concluzia logică: trebuie să omorâm predicatorul…pentru ca să-i luăm opera. Pentru că el nu e bun…dar opera lui, da.