Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

Adam spune că a stat 4302 ani acolo „de-unde fu chemat Virgiliu” (adică în Limb, după concepția catolică), după ce a trăit 930 de ani pe pământ. Că limba primordială a oamenilor a încetat să mai fie folosită pe vremea lui Nimrod/ p. 683.

Sunt informații luate din Scriptură, cu excepția credinței în existența Limburilor.

Dante pune, de asemenea, pe seama Sfântului Adam afirmația că a stat în Rai de la ceasul întâi până la ceasul al șaselea. Adică șase ceasuri.

Scriptura însă nu precizează însă cât timp au petrecut Sfinții Protopărinți în Rai.

Explicația lui Ortiz, că „Adam a stat în Raiul pământesc de la șase de dimineață până la unu după-amiază” e, în același sens, de neacceptat.

Cântul XXVII (p. 684 ș. u.) prezintă în continuare cerul al 8-lea și cerul al 9-lea.

O strofă se înfățișează astfel:

„O, dulce-a dulcii lumi împărăție,

o, viață plină de amor și pace,

o, fãr’ de griji vegheată bogăție!”

Coșbuc preferă termenul amor pentru că e de origine latină. Însă e limpede că nu sună tocmai bine.

Folosește însă și un alt termen al limbii vechi/ un arhaism, vegheată, care era utilizat în româna veche în sintagma voie vegheată, însemnând voie proprie sau voie liberă.

Aici probabil se referă la bogăția proprie/ însăși a Raiului, care este viața plină de iubire și pace.

Traducătorul utilizează termenul din nou în pagina următoare, în contextul: „femeia demnă ce-și păzește/ vegheat virtutea”/ p. 685.

Adică: cea care își păzește virtutea în mod liber, din voia sa proprie, neobligată de cineva sau de ceva anume.

Ar fi interesant un studiu despre recuperarea valențelor poetice ale limbii române vechi în traducerile lui Coșbuc.

Heliade utiliza cuvântul, în Anatolida:

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,/ La veghiele voastre glorificați pe Domnul.

Adică: slăviți pe Dumnezeu în voie/ oricând.

În paginile următoare…Paradisul…se înroșește de indignare (cerul capătă „coloarea cea ce Feb o zugrăvește/ în zori și-amurg”) la adresa clerului și a papilor corupți.

Și din nou, în ce mă privește, nu înțeleg de ce trebuia Dante să facă o călătorie așa de…lungă, ca să descopere…revolta Sfinților față de păcate.

Dar, în fine, se poate spune că scopul imediat îi viza pe cititori și societatea contemporană, pe care autorul vroia să o moralizeze.

Ba chiar se autodesemnează ca mandatat să transmită compatrioților cele ce a văzut:

„Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde

veniși în lut, acestea să le spui,

și ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde” (p. 687)

…îi spune Sfântul Petru.

Alte aluzii la mitologia greacă/ Ibidem.

Despre primul mobil/ p. 688-690.

Did you like this? Share it: